Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

 

 

FOCURILE NOPȚII
Îmi amintesc de focurile nopții –
atâtea zvonuri, atâtea plimbări prin vise –
când vorbeam cu zeul ce se plimba nevăzut în cer,
morții, din palatul lor de lut,
mă priveau nepăsători și singuri
cu ochii lor deschiși între odihnă și mister.

Îmi amintesc de focurile nopții…
pruncii amenințau, cocoțați pe celule, foamea
cu fiara fără suflare a lutului,
furam în cucuruz și noi și caii
și numai huhurezii nevăzuți, din scorburile zării,
ne păzeau cărarea.

Îmi amintesc de focurile nopții…
fecioarele lepădau straiul rușinii –
vorba-și acoperă chipul cu șoapte
și invocă nimicul, zidește lumina,
un alt zeu mă subjugă, un alt zid mă vremelnicește.

Îmi amintesc de focurile nopții…
pe o stea se odihnesc poeții,
la fereastra lumii se miră ursite
și la noul murmur din casă
nu știu să-i găsească descântec.

 

VA FI ZIUĂ
M-am născut unde toate izvoarele
au izbucnit de sub talpa casei mele,
toți ochii lumii au oglindit jocul stelelor în vârful frunzei;
acolo toate visele se împletesc într-un joc fantastic de chipuri:
voi fi ploaie,
voi fi moarte,
va fi noroc,
va fi naștere,
va fi ziuă.

M-am născut într-un loc unde începe a vieții cărare,
unde morții așteaptă cuminți
pe cei care i-au așezat în a cerului tindă,
femeile torc straie de lumină,
bărbații tot întorc taina ascunsă în tină
iar pruncii
poartă în straiță o nemaiauzită și neterminată colindă.

 

STRĂLUMINAT DE FERICIRE
Prin multe neînțelesuri pe cărarea mea am căutat
și am tot amânat, plângând, ruperea unei perdele ascunse,
nu am supus pe nimeni cu tristul meu vers,
nu am sfâșiat vălul de pe fața frumoasei lumii taină,
doar neterminata iubire
mai poate să ceară însemnele necunoscutului univers.

Un neînțeles orologiu a început aiurea să bată –
o altă viață de nu știu de unde venită
a răsturnat o necunoscută măsură –
a început de la noi, de la niciodată închisa poartă să bată,
și atunci am văzut că un deget de lumină mă arată…
mi-a făcut semn spre o nouă întâlnire,
mi-a șoptit că brațul meu nu se va opri
numai la un hat, la un vad străluminat de fericire.

 

DEFILARE PE DRUMUL CERESC
Zilnic colind pe la ferestrele lumii
și trag cu ochiul la neascunsele taine
apoi zbor într-un balon de vis sau într-un carusel,
mă mir, mă înspăimânt sau mă cutremur
când ajung într-o necuprinsă sală cu oglinzi,
mă extaziez în fața chipului meu
care se răsfrânge în toate semnele care mă înconjoară:
ce interdict, ce strajă pun la pândă
la spărtura zidului, la a iatacului mască?

Jocul imită chipul până la confundare,
se scufundă în propria-mi înfățișare,
în apa în care fiecare clipă fața își spală,
în muntele ce se reazămă în a cerului poartă.
Eu, dincolo de zid, dau de știre că cineva râde,
că mai încolo cineva plânge
apoi mă slobod într-un zbor liber de vise
și iar deschid o ușă în necuprinsul zid ce tot fuge…
în fiecare străfulgerare scormonesc după o minune
abandonată, spre provocare, de viață;
o distrug și alta făuresc,
mă uit în urmă ca într-o străluminare:
o ființă, un basm, un munte, un prețios praf
mereu mă înghite
în vreme ce, de pe margini, din nemărginire,
un cor de murmure aplaudă
defilarea omului pe drumul ceresc.
GORNICII
Stau gornicii la pândă de parc-ar fi stăpâni pe iertare,
asupra jocului vieții ce lumii nicicând n-o să-i ajungă,
de parcă orice ființă ar fi osândită să prindă fructul din cer.

Stau gornicii la pândă ca frunza să nu plângă,
din ascunziș tot hăulesc de frică spre un ascuns jder
ce a răpit lumina
și se închină lunii ce nu mai gată pânza.

Stau gornicii la pândă, la templu, în pridvor,
cu toiagul pedepsei înseamnă orice trecător
– cu-n semn, cu un blestem –
și prin singura ușă, fără ieșire,
îl alungă prin luminiș, pe singura cărare.

Stau gornicii la pândă la necuprins cuvânt
ce se preumblă fără stavilă și fără aplaudare,
fără să i se ceară la vamă vreun semn
cu care în lume să umble,
să pună la verb un zăgaz,
să prindă din zbor a rostirii blestem.

 

NEVĂZUTA MÂNĂ
Se-ntinde brațul vremii, coboară nevăzut din cer,
peste cei nenăscuți,
peste cei ce vin să rupă din lumină și să împartă blesteme,
peste cei ce s-au dus,
peste cei ce nu au nimic de spus
și cred că se vor destăinui celui de sus;
pe ulițele terei nu mai ninge,
pe pajiștile lumii nu mai plouă,
în parcurile tot mai pustii nu mai cade rouă.

Se-ntinde brațul lumii, cu un cântec ce se tot amână
peste zăbava morții, și vremea o-nconjoară,
toate ascunzișurile neștiute în altă ogradă stau la pândă
cu a istoriei mască înălțată pe gard,
cu viespi de frică ce-n ferestre bat
cu o nevăzută mână.

Se-ntinde brațul nopții peste sat
și nu-i lumină nicării, doar la un geam străluminat
de la care cei plecați mă cheamă
în țintirim unde strigoii stau la sfat…
pruncii uitați de ursită alungă visele,
un moș fără vârstă pe uliță se-ndeamnă
și tot șoptește-un basm nicicând terminat.

Se-ntinde brațul vieții peste o nouă încifrare,
spre un nemaiîntâlnit înscris,
noi tot alungăm mitul și povestea spre o altă alinare,
tot colindăm prin plaiuri născocite de cânt,
tot ne petrecem zilnic cu leacul următorului pas
și cu neterminatul vis.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg