București, oct. 1992

 

 

Stimate D-le Marin Tarangul,

Vă mulțumesc pentru prompta și amabila d-voastră scrisoare.

În rândurile mele scrise pe carte (Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica. Între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992) era de fapt o capcană pe care cel puțin până la scrierea scrisorii ați ocolit-o cu grijă. Folosind momeala unei idei de mare rezonanță speculativă – pe care o găsisem în cartea d-voastră (Marin Tarangul, Intrarea în infinit sau Dimensiunea Eminescu, Humanitas, 1992) – am vrut să vă atrag să-mi citiți și cartea, nu doar coperta, cuprinsul, prefața și concluziile.

Părerea pe care o aveți despre activitatea de filosof a lui Noica este din păcate destul de răspândită, fără a fi prin aceasta și adevărată. Cea mai apocaliptică imagine asupra gândirii lui Noica am citit-o într-un fragment dintr-o scrisoare a Marianei Sora – publicată de Liiceanu în Epistolar. Cred că este o părere superficială, de natură totuși să-i descalifice mai mult pe cei care o au, decât pe Noica.

Din proprie experiență mi-am dat seama că e mai greu de apreciat valoarea reală a celor scrise de Noica, decât a respinge în bloc, aplicând o ștampilă din multele câte se folosesc cu astfel de prilejuri. Aceasta pentru că în formula „ideilor de împrumut repovestite într-o țesătură fără vână speculativă” intră la grămadă toată filosofia scrisă pe mapamond de indivizi cărora nu li s-a creat un nume de copleșitor răsunet.

Eticheta se potrivește și celor aflați în topul francez (ex. Deleuze, despre care M. Foucault spunea că sec. XXI ori n-o să fie, ori o să fie deleuzian).

Unii ar explica aceasta prin faptul că vremea filosofiilor sistematice a trecut, iar filosofarea a la Heidegger înnobilează mai mult literatura decât filosofia contemporană.

La noi lucrurile se petrec pe dos. Nimeni nu recunoaște valorile din jur. Dacă e în stare, creează (și la acest capitol stăm foarte bine!). Dar totul se duce într-un hău pentru că din start filosofia românească este considerată ca inexistentă, ea nesprijinindu-se pe nici un nume impus și recunoscut ca atare (Mircea Eliade, excepțional filosof al religiei, este cunoscut în lume ca istoric al religiei, nu ca filosof).

Noica însuși se credea unic și ca el nimeni. Observația d-voastră „dacă Noica (la care adaug pe Heidegger și pe mulți alții) a reușit sau nu să fie unul din marii gânditori după cum și-ar fi propus” – aș trece-o nu la capitolul „bârfă”, ci în sfera psihologiei micilor orgolii de care nici un creator nu este scutit.

Cei din jurul lui Noica i-au creat o legendă axată nu pe cele ce rămân, adică pe filosofia sa, ci pe imaginea sa de apostol cultural, imagine topită odată cu încetarea sa din viață. Nici măcar ei nu s-au ostenit să-i citească atent filosofia. S-au lăsat cel mult influențați de „stilul” lui de filosofare. După ce a citit manuscrisul cărții mele despre Noica, Sorin Vieru mi-a spus ca ar trebui să studieze și el filosofia lui Noica, ceea ce m-a mirat peste măsură.

În zadar publică vreun Liiceanu din belșug cărțile lui Noica. Pentru că ele nu mai au priză la public, în spatele lor negăsindu-se „antrenorul cultural”, ci doar lumea de acces redus a ideilor filosofice.

Interesant este că și stilul d-voastră pare a nu fi rămas străin de influența stilului „Noica”.

În cartea sa, Negoițescu și-a construit pledoaria pentru Eminescu pe versul extraordinar de bine ales – „De plânge Demiurgos, doar el aude-și plânsul” – care-l plasează fără efort în metafizică. Dar stilul tratării este altul. Oprindu-vă la: (1) „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri”, (2) „să smulg un sunet din trecutul vieții” și (3) „Timpul crește-n urma mea, mă-ntunec”, d-voastră a trebuit să încărcați de comentarii metafizice niște imagini, e drept scrise de un mare poet, – care nu trimiteau (inițial) către planul metafizic mai mult decât alte multe lamentații asupra trecerii timpului.

Desigur „conotațiile metafizice” adăugate sunt foarte profunde, uneori ajungând la formulări de-a dreptul surprinzătoare prin natura lor speculativă (una din ele v-am semnalat-o chiar în rândurile pe care vi le-am scris pe cartea mea).

Dar demersul original al gândirii pornite pe acest făgaș nu este la adăpost de riscuri.

Astfel, când încercați să interpretați călătoria Luceafărului* bazându-vă pe edificiul de gândire construit din filosofarea asupra celor trei versuri, ajungeți, după opinia mea, în impas.

Fără să vreau să vă supăr, trebuie să mărturisesc că în acest caz apare un fenomen de respingere a grefei de gândire metafizică pe care, oarecum indirect, i-o aplicați lui Eminescu.

Respingerea grefei mi-a părut iscată din faptul că strofele culese din Luceafărul sunt ele însele saturate de gândire metafizica eminesciană, diferită de hermeneautica pe care o propuneți, hermeneutică ce-și sprijină revelațiile pe cele trei versuri, care nefiind ele însele „pur metafizice” – necesită speculații metafizice supra-adăugate.

Revenind la scrisoare d-voastră, dacă ați fi citit cartea în întregime, ați fi observat cu ușurință cât de departe de mine este intenția de a-mi face carieră filosofică dându-mă drept specialistă în filosofia lui Noica**.

Cele scrise de mine, în urmă cu niște ani, au fost desigur „un exercițiu”, dar nu de prezentare a gândirii lui Noica (din acest punct de vedere cuprinsul păcălește!).

Ca să fi fost o prezentare, ar fi trebuit să mă supun gândirii noiciene, ceea ce n-am făcut decât în măsura în care pentru a discuta niște idei trebuiesc întâi expuse succint.

În rândurile d-voastră mai afirmați ca nu oricine poate fi original în filosofie. Immanuel Kant era mai tranșant. Dar în sens invers. După el, tocmai în filosofie, dacă există originalitate, aceasta e foarte redusă.

Eu, din contră, de fiecare dată când mi se întâmplă să citesc un text în paralel cu interpretările sale, mă împiedic doar de „originalități”. Mai rare sunt fără îndoială originalitățile subtile, dar în acest caz accentul nu cade pe originalitate, ci pe vâna speculativă pe care i-o refuzați cu atâta ușurință lui Noica, despre care preferați să scrieți că a fost un mare povestitor.

Cred însă că dacă ați fi avut curiozitatea să citiți în paralel Fenomenologia Spiritului de Hegel și Povestirile despre om, ați fi observat cât de puțin talent de povestitor avea Noica, în ciuda tonului sfătos pe care l-a folosit, pentru ca, sub blazonul lui Hegel să „povestească” despre cu totul altceva.

Oricum, ar fi fals să pozez drept o apărătoare a lui Noica, la ceasul la care Noica, prin vizitatorii săi, și dincolo de mormânt, își păstrează o solidă gardă de corp.

Desigur nu trebuie să vă simțiți obligat să-mi scrieți numai pentru că, fără intenție, scrisoarea mea s-a lungit peste măsură…

 

 

Cu deosebita prietenie, Isabela Vasiliu-Scraba

 

 

Note:
* Iată și eseul meu despre călătoria Luceafărului (https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-hyperion-anamnesis/).

** Din textele pe care le-am mai scris despre C-tin Noica după apariția primei monografii dedicată gândirii noiciene (Isabela Vasiliu-Scraba, Filosofia lui Noica. Între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992) pe care i-o trimisesem la Paris lui Marin Tarangul prin sept. 1992:
Noica-Humanitas (https://www.youtube.com/watch?v=XmFydeBIuAw)
Ceva despre viața și opera lui Noica (https://isabelavs2.wordpress.com/wp-content/uploads/2020/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-viata-opera.pdf).
Nae Ionescu și Noica (https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-noica/)
Himera zisei Școli (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/).
Himericul discipolat (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/).
Vila Noica (https://www.youtube.com/watch?v=aVFXx0EoywE).
Noica marginalizat (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).
Noica-110 (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabela-vasiliu-scraba-o-fraza-sforaitoare-si-multiple-cenzurari/).
Dialog Stamatu-Noica (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-2stamatunoica/).
Noica la 25 de ani de la moarte (https://www.youtube.com/watch?v=gB8PEl0o3R8 ).