* * *
Dă-mi, Doamne, încă o clipă înaintea morții, să șterg tot
ce am scris. Neobosit voi fi, truda mea o să te mulțumească.
Voi curăța pereții peșterilor, nisipul îl voi netezi,
semnele desenate cu degetul în aer le voi face nevăzute.
Cîte păsări n-au mai zburat, căci penele lor mi-au stat la brîu,
lîngă călimară! E amar laptele amintirii. De-aș fi știut
că scriu direct în palma ta, Doamne, îmi înțepam ochii.
Degetele mi le lăsam să cadă între pietrele morii, făină
pentru săraci. Pulbere de stele pe calea orbilor. Nimic din
nimic, totul din tot. Asemenea înțeleptului ce și-a tăiat limba
și a dat-o hrană privighetorilor ar fi trebuit să fiu. Neatins de
păcatul scrisului. Însă cum să-și găsească locul în lume cel ce
se naște fără păcat? Unde sînt acum frații mei, cititorii?
Aceia care mă lăudau zi și noapte, îmi hrăneau cu faguri
de miere trufia. Ieșiți din grote, fariseilor, a sosit clipa!

 

 

* * *
Ferește-te de cel ce îți laudă victoria, cuvintele lui sînt
bătăi într-o tobă plină cu nisip. De cel care stă pe marginea
drumului și îmblînzește piei lepădate de șerpii veninoși,
făcîndu-le să danseze. Stai departe de femeia iubită peste
măsură, nu se află pe pămînt o primejdie mai rea decît
frumusețea ei, nesătulă de ea însăși. Treci rîul înot. Vameș
la pod s-ar putea să fie tocmai fiul celui ucis de tine în
ultima luptă. Bea vinul neîndoit, apa las-o celui hain.
Hrănește-te cu bucatele rămase pe masa înțeleptului,
nu cu firimituri de la ospețele mulțimii. Nimic nu este așa
cum pare: mormintele săracilor se deschid cu chei de aur.
Cel ce îți leagă, umil, sandalele va fugi cu ele cînd dormi.
Orice monedă are o față ascunsă vederii tale, cu aceea
cumperi și vinzi, celelalte doar îți amăgesc mintea.
Liber nu e cel care a fugit din temniță, ci cel ce a scăpat
de propriile-i gînduri. Nu scoate limba la rege, dacă nu-i
ești bufon. Ferește-te să îl privești în ochi, să îl atingi,
chiar să îi simți mirosul. Ferește-te pînă și de cele
scrise de mine. Au și ele viclenia lor!

 

 

* * *
Scrieți-mi, scrieți-mi orice! Sînt dependent de scrisorile
voastre. Cînd plec la drum, iau cu mine cutia poștală.
Am împodobit-o cu un lacăt roșu – inima mea. E mereu
deschisă. Cel mai mult îmi plac scrisorile primite de la
necunoscuți. Au gravitatea unor păsări uriașe pe un patinoar.
Urmează cele scrise cu sînge, cele ce trebuie arse. Cele ale
sinucigașilor ratați mă dezgustă. Îmi scriu oameni de
pretutindeni.. Cei care nu știu să scrie îmi trimit foi albe,
misterioase, cu urme de degete ori de buze. Sîntem
singuri, îmi spun. Să scăpăm de singurătate, am învățat
să scriem. Odată, am văzut un om atît de sărac încît a pus
în cutia milei, în loc de bani, o scrisoare. Scrisorile către
Dumnezeu nu se timbrează. Și nici nu ajung la mine.
Nu mi-am întîlnit încă poștașul, dar cred că mă urăște.
Sînt ziua lui veșnică de neodihnă. Sau poate și el, la rîndu-i,
îmi scrie. Precis e un singuratic, de aceea sună de două ori
și fuge. Am obosit. Clopoțelul minții mele e scuturat, întruna,
de un nebun. Nu mi-e teamă. Scrieți-mi, scrieți-mi orice.
Aștept nerăbdător, chiar dacă eu n-am trimis nicicînd,
nimănui, o scrisoare. Îmi scriu doar mie însumi, cu sînge.
Ca unui necunoscut, ca unui sinucigaș ratat.

 

 

* * *
Îmi pare că am trăit prea mult, nici în propria-mi
amintire nu voi rămîne. Mereu aceleași gînduri,
același vin neștiut de struguri. Dragostea pentru tine –
un pian ce-mi cade, zilnic, în cap. Vechile corăbii înecate
într-un suspin. Camioane rablagite cărînd pămîntul
dintr-o parte în alta a orașului, ca și cum ar avea rost
să muți apa dintr-un loc în altul al mării. Vagabondul
ce adună zdrențe în numele poeziei. Și pîine, și apă,
și chin. El știe că singurătatea e o călătorie prin oglinda
spartă a sinelui, o rană peste care presari cioburi, însă ea
nu e pregătită niciodată să se vindece. Doamne, cum
le-ai lăsat tu pe toate să se repete pînă la uitarea de sine!
Îmi pare că am trăit prea mult. Mereu aceleași vise, același
somn de vizitiu pe capra trăsurii, în ploaie. Mă înțeapă
îngerul cu umbrela în spate: hai, dă-i bice, nu te opri aici!
Chiar și nebunul e neschimbat în entuziasmul său cosmic.
Da, am trăit peste măsură de mult. Îmi prisosesc. Și cînd
te gîndești că îndelunga poveste a vieții mele ar putea
fi scrisă, de miniaturistul orb, pe un singur bob de orez…

 

 

* * *
De fiecare dată cînd tata împușca o pasăre, îmi umpleam
stiloul cu sîngele ei și scriam cîte o poezie. Simțeam că,
astfel, îi răscumpăr viața, i-o prelungesc pînă dincolo
de înțelesul oamenilor mari, de gustul dulceag al cărnii.
Unde îți zboară mintea, copile, mă admonesta mama,
mănîncă, nu vezi cît ești de slab? Omul ăsta a pierdut
o zi întreagă să vîneze pentru noi. O, Doamne, mama
era mîndră de bărbatul ei! Înghițeam în silă, cu speranța
că sufletul păsării doborîte a avut timp să fugă într-o
altă pasăre, vie. Pentru aceea îmi era teamă. Și scriam,
și scriam. Stiloul trebuia să fie gol pînă a doua zi,
cînd ni se făcea din nou foame.

 

 

* * *
De-ai putea scoate moartea din om! Așa cum,
în copilărie, văzuseși că făcea bunicul tău: înțepa
burțile umflate ale vitelor ce păscuseră prea multă
lucernă și moartea ieșea din ele cu un șuierat ușor.
Atît de simplu să fie? te minunai. Mai tîrziu, cînd a
murit bunicul, ai luat un ac și i l-ai înfipt în deget.
Nu s-a întîmplat nimic, bătrînul a rămas tot acolo,
neînsuflețit. Pesemne nu moșteniseși harul său de
vindecător. De atunci, nu ai mai încercat să alungi
moartea din nici o vietate. Nici măcar din tine însuți.

 

 

* * *
Cînd eram copil, auzisem că dacă te duci la cel mai
apropiat stîlp de telefon și își lipești urechea de el, vei
auzi ce vorbesc între ei oamenii din alte colțuri ale lumii.
Stăteam nemișcat cu orele, uitam de foame, de sete.
Liniște, mereu liniște. Doar un zbîrnîit ușor, ca de lăcuste,
vara. Zilnic, pe firele dintre stîlpi se așeza aceeași pasăre.
Tu auzi ceva? o întrebam crezînd că acolo, sus, ar avea
o poziție mai privilegiată decît mine. Însă ea se legăna ușor,
în vînt, tăcută. Păstra secretul, șireata. Doar din cînd în cînd
îmi răsplătea curiozitatea cu cite un găinaț pe creștet.
Într-o zi, poștașul ne-a adus un aviz. Trebuia să mergem
în sat, să vorbim cu tata care era plecat la muncă, departe.
De ce? Nu avem stîlpul de lîngă poartă? Ne rezemăm de el
și ascultăm. Mama a rîs, m-a îmbrăcat frumos, apoi am
plecat spre primărie. Ne-au băgat într-un fel de closet,
iar mama mi-a apropiat de ureche o jucărie neagră și rece.
Alooooo!am auzit vocea tatălui meu. Mă uitam speriat
în jur, nu mai era nimeni acolo. În cele din urmă am înțeles.
M-am întors acasă plîngînd. Nu astfel aș fi vrut să mi se
împlinească visul. Am trecut, indiferent, pe lîngă stîlpul
de telegraf. Pasărea era tot la locul ei, neștiutoare.
Am privit-o cu milă. Hotărăsem ca, în nici un chip,
să nu îi dezvălui adevărul. Eram copil,
dar nu puteam fi chiar atît de crud.

 

 

* * *
Se va găsi, întotdeauna, un străin preocupat să se
amestece în jocul tău, să-i schimbe regulile. E de ajuns
o clipă de slăbiciune și el va lua sau va adăuga piesa cu
care vei pierde. De obicei, se ascunde printre admiratorii
zeloși. Convins că îți poartă noroc, ți-l alegi sfătuitor,
scutier, frate de sînge, uitînd că doar cînd ai fost singur,
ai cîștigat. Ce rege nebun și-ar ridica tabăra de luptă chiar
sub ferestrele dușmanului său? Tu ești vinovat, cu mîna ta
ai îngrășat șobolanul de pe corabie. Ai dat să bea însetatului
ultima gură de apă iar acesta, înzdrăvenit, ți-a furat caravana.
Acum de ce te plîngi? Cea mai reușită partidă a vieții tale
ai disputat-o împotriva ta și ai pierdut. Intrusul ți-a luat
locul la masa de joc. Nu-ți rămîne decît să aștepți
pînă cînd se va ivi prilejul să te amesteci în jocul lui…

 

 

* * *
Dumnezeu își lasă, dinadins, sandalele în ploaie.
Oamenii trec grăbiți pe lîngă ele, nici unul nu se
oprește din drum, să le așeze sub vreo streașină,
la scuteală. Abia tîrziu, spre seară, un copil le ia
și le adăpostește în sîn, fără să bănuiască ale cui sînt.
Ce ascunzi acolo? îl întreabă mama sa, crezînd că
iar a furat mere din curtea vecinilor. Copilul îi
arată, sfios, mica lui comoară. Doamne Sfinte,
ai început să aduci acasă lucruri străine! îl ceartă
femeia. Du-le înapoi! Din cauza nesăbuinței tale,
un om umblă acum desculț. Neînțelegîndu-și vina,
copilul leapădă încălțările în locul unde le găsise.
Nici prin gînd nu îi trece că la întoarcere, în mijlocul
camerei, îl așteaptă o pereche de sandale noi.

 

 

* * *
Pleci din viața mea, pe nesimțite, cum se retrage mușcătura
din măr. Atunci, de ce nu redevin, asemenea lui, întreg?
Sufletul – un camion cu nisip ce umblă din poartă în poartă
și nimeni nu vrea să îl descarce. Pînă la urmă, îl va împrăștia
vîntul. Încă un deșert! Ești pregătit să îl străbați, călare pe
cămila cu două cocoașe a lui a fi sau a nu fi? Aceea care nu
supraviețuiește nici măcar o zi fără să bea apă. Pleci din viața
mea, ca umbra cînd se lasă întunericul. Unde vei înnoptwa,
cine îți va mîngîia conturul, să nu se destrame? Cine te va
scoate, dimineața, din mirajul viselor, de unde nu ai reușit
niciodată să ieși singură? Tu taci. Toate se întîmplă
atît de repede, încît centrul cercului poate fi oriunde.

 

 

* * *
Stau închis într-o cușcă. Din cînd în cînd mă vizitează
animale sălbatice. Îmi aruncă, pe furiș, bucăți din ceea ce
au vînat peste zi. Este interzisă hrănirea oamenilor!
scrie pe tăblița din apropiere. Îngrijitorul mai închide
și el ochii. M-am resemnat, nu-mi ies din umbră.
Adevărul e că niciunde nu m-am simțit mai în siguranță
decît în spatele acestor gratii. În afara lor, fiecare își pîndește
dușmanul, să îl ucidă și să îi mănînce inima cît încă bate.
Rămîn aici. Altundeva m-aș simți stingher ca un actor
ce a pășit, din neatenție, în afara ecranului.
Nu mă compătimiți, cheia e la mine în buzunar!

 

 

* * *
Cățeaua vecinului a fătat
șapte pui fără suflare.

Eram copil, am plîns.
Doamne cît așteptasem
să mă joc cu ei!

Chiar îmi promisese unul,
să îl iau la oraș.

Nu plînge, uneori așa se întîmplă,
m-a mîngîiat vecinul.
E tînără, la anul va face alții.

Doar moartea naște,
întotdeauna,
pui vii.