Alda Merini (n. 1931, Milano – m. 2009, Milano) Considerată drept una dintre cele mai importante poete ale veacului XX, Alda Merini s-a făcut cunoscută în domeniul literaturii încă de la frageda vârstă de cincisprezece ani. Încurajată de Giacinto Spagnoletti, adevăratul ei mentor, debutează cu două poezii în 1950 într-o Antologia della poesia italiana 1909-1949. Încă din adolescenţă apar ceea ce viitoarea poetă va numi acele „prime umbre ale minţii”, fiind internată vreme de o lună la spitalul psihiatric din Villa Turno. În1951, şi la sugestia lui Eugenio Montale, editorul milanez Scheiwiller tipăreşte două poezii inedite ale Aldei Merini în Poetesse del Novecento. Fapt e că viaţa şi producţia ei literară au fost marcate de experienţele disconfortului fizic şi economic, inclusiv de puseurile tot mai grave ale unei boli psihice incurabile. Din motive profesionale, dar şi afective, îl va cunoaşte pe Salvatore Quasimodo. După acest interludiu, poeta traversează o tristă etapă de tăcere şi izolare: este internată la spitalul „Paolo Pini” până în 1972, perioadă în care nu ratează nicio ocazie de a se întoarce în familie: aduce pe lume trei fete (Barbara, Flavia și Simonetta). În ciuda alternanţei perioadelor de sănătate şi de boală ce durează până în 1979, scriitoarea nu încetează să scrie povestiri şi poezii, dă la lumină texte intense şi dramatice ce povestesc tulburătoarele sale patimi din ospiciu: Textele fac parte din volumul La Terra Santa, publicat de editorul Vanni Scheiwiller în 1984.
Urmează încă o perioadă de orori ale spitalului psihiatric, de data asta la Taranto. Revine la Milano în 1986. În 1993 primeşte Premiiul Librex-Guggenheim „Eugenio Montale” pentru Poezie, premiu decernat anterior şi altor mari literaţi contemporani precum Giorgio Caproni, Attilio Bertolucci, Mario Luzi, Andrea Zanzotto, Franco Fortini. În 1986 Alda Merini primeşte Premiul Viareggio.

 

 

Ho una nave segreta dentro al corpo

 

 

Ho una nave segreta dentro al corpo,
una nave dai mille usi,
ora zattera ora campana
e ora solo filigrana.
È la mano di Fatima verde di colli,
la rosa del deserto già dura
e una perla nel cuore:
la mia paura.

 

 

Am o navă secretă înlăuntrul trupului

 

 

Am o navă secretă înlăuntrul trupului
o navă cu-o mie de-ntrebuinţări,
când clopot sau catamaran,
când numai filigran.
Este mâna Fatimei verdele colinelor
trandafirul deşertului de-acum călit
și-o perlă-n inimă:
a mea spaimă.

 

 

Accarezzami

 

 

Accarezzami, amore
ma come il sole
che tocca la dolce fronte della luna.
Non venirmi a molestare anche tu
con quelle sciocche ricerche
sulle tracce del divino.
Dio arriverà all’alba
se io sarò tra le tue braccia.

 

 

Mângâie-mă

 

 

Mângâie-mă, iubitule,
dar aşa cum soarele
ce-atinge dulcea frunte-a lunii.
Nu veni şi tu să mă bruschezi
cu neroade cercetări
pe urmele divinului.
Dumnezeu va să sosească-n zori
de-o să mă aflu în braţele tale.

 

 

Veleggio come un’ombra

 

 

Veleggio come un’ombra
nel sonno del giorno
e senza sapere
mi riconosco come tanti
schierata su un altare
per essere mangiata da chissà chi.
Io penso che l’inferno
sia illuminato di queste stesse
strane lampadine.
Vogliono cibarsi della mia pena
perché la loro forse
non s’addormenta mai.

 

 

Văluresc precum umbre

 

 

Văluresc precum umbra
în somnul zilei
şi fără a prinde de veste
mă recunosc asemeni multora
rânduită pe un altar
pentru a fi mâncată de cine ştie cine.
Cred că infernul
este iluminat de chiar aceste
stranii fulgerări.
Vor să se hrănească cu osânda mea
căci a lor poate
nu-şi găseşte nicicând mântuirea.

 

 

La pace che sgorga dal cuore

 

 

La pace che sgorga dal cuore
e a volte diventa sangue,
il tuo amore
che a volte mi tocca
e poi diventa tragedia
la morte qui sulle mie spalle,
come un bambino pieno di fame
che chiede luce e cammina.
Far camminare un bimbo è cosa semplice,
tremendo è portare gli uomini
verso la pace,
essi accontentano la morte
per ogni dove,
come fosse una bocca da sfamare.

 

 

Pacea ce izvvorăşte din inimă

 

 

Pacea ce izvorăşte din inimă
şi când şi când se face sânge,
Iubirea ta
ce uneori se lipeşte de mine
devenind apoi tragedie
moartea aici pe umerii mei,
ca un copil înfometat
ce cere lumină şi păşeşte.
Să-nveţi un copil să păşească nu e greu,
îngrozitor e să-i faci pe oameni
să se-mpace,
ei își fac griji pentru moarte
pretutindeni
ca şi cum ar fi o gură de hrănit.

 

 

A volte Dio

 

 

A volte Dio
uccide gli amanti
perché non vuole
essere superato
in amore.

 

 

Uneori Dumnezeu

 

 

Uneori Dumnezeu
îi ucide pe amanţi
deoarece nu vrea
să fie întrecut în
iubire

 

 

La mia poesia

 

 

La mia poesia è alacre come il fuoco
trascorre tra le mie dita come un rosario.
Non prego perché sono un poeta della sventura
che tace, a volte, le doglie di un parto dentro le ore,
sono il poeta che grida e che gioca con le sue grida,
sono il poeta che canta e non trova parole,
sono la paglia arida sopra cui batte il suono,
sono la ninnanànna che fa piangere i figli,
sono la vanagloria che si lascia cadere,
il manto di metallo di una lunga preghiera
del passato cordoglio che non vede la luce.

 

 

Poezia mea

 

 

Poezia mea-i volubilă ca focul
ce printre degete-mi trece asemeni mătăniilor.
Nu fac rugăciuni căci sunt un poet al nenorocului
ce trece sub tăcere, uneori, durerile facerii în al orelor miez,
sunt poetul ce strigă şi se joacă de-a strigătul,
sunt poetul care cântă şi nu-şi găseşte cuvintele,
sunt paiul uscat peste care sunetul bate ritmul,
sunt cântecul de leagăn care face copiii să plângă,
sunt vanitatea ce se lasă-abătută,
mantia de metal a unei nesfârşite rugăciuni
din al trecutului doliu ce nu mai vede lumina.

 

 

Prezentare și versiune în limba română Geo Vasile