Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

15 ani de la trecerea la cele veșnice a Cardinalului Dr. Al. Todea

15 ani de la trecerea  la cele veșnice a Cardinalului Dr. Al. Todea

 

Sergiu Soica
Cardinalul Alexandru Todea în
dosarele Securității – Note informative
Cluj-Napoca, Editura Mega, 2017

 

 

Episcopul Alexandru Todea (1912-2002), cel de-al doilea Cardinal al Bisericii Greco-Catolice, a ieșit din închisoare în 1964, după aproape 16 ani de detenție, dar urmărirea informativă de către Securitate a durat din 1946 până în 1989, deci peste patru decenii.
La împlinirea a trei luștri de la mutarea la Domnul, istoricul orădean Sergiu Soica a publicat un tom masiv, intitulat Cardinalul Alexandru Todea în dosarele Securității, cuprinzând notele informative redactate de informatorii temutei instituții opresive în perioada 1946-1973 (În mod sigur a fost urmărit și după această dată, dar pesemne autorul a găsit documente referitoare numai la această perioadă.) Notele informative sunt precedate de o prezentare generală a vieții și activității neînfricatului ierarh, de fapt o scurtă monografie documentară, urmând celor redactate de pr. Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plăianu, prima, și Al. Petărlăcean și Ion Moldovan cea de a doua. Această ediție cuprinde un Cuvânt înainte semnat de P.S. Virgil Bercea, Episcopul greco-catolic de Oradea, care arată că persecuția îndurată are o finalitate pozitivă în planul lui Dumnezeu, „căci faptele ascunse și eroismul nevăzut de mulțime, manifestat de martiri și mărturisitori, au fost consemnate și devin acum mărturii scrise despre istoria recentă a Bisericii. Este o istorie care a fost «scrisă» cu propriul sânge de protagoniștii ei, «înscrisă» în memoria oamenilor, dar și în notele informative ale securității (subl.n.). Cine sunt informatorii? „Unii au fost lucrători ai regimului care au îndeplinit sarcini legate de «siguranța statului», legitime în orice societate, însă alții au fost colaboratori, care au semănat răul din proprie convingere” (p. 11). Despre unii ca aceștia, Cardinalul Alexandru Todea spune că îi detestă pentru că își impun anticipat o dogmă – „distrugerea celui despre care relatează și ca atare, folosesc orice mijloace, ca minciuna, răstălmăcirea, procesele de intenție”, și în special „nu e bine să fie oameni cu două fețe. Am detestat și voi detesta totdeauna astfel de persoane…” (3 sept. 1966, Memoriu adresat Comandantului Securității din Reghin, p. 767).
La puțină vreme, după ieșirea din închisoare, ca odinioară ilustrul său înaintaș Inochentie Micu-Klein, primul mare episcop al Bisericii Unite cu Roma, începe „lupta”, prin memorii pentru drepturile confesiunii pe care o reprezenta la acea dată ca episcop. Asemănarea cu episcopul întemeietor al Blajului, Inochentie Micu-Klein, nu este lipsită de temei; atunci nu se recunoșteau drepturile poporului român din Transilvania în rând cu celelalte națiuni conlocuitoare pe pământul ardelean – acum nu se recunoștea existența Bisericii Greco-Catolice, desființată printr-un abuziv decret în decembrie 1948 – când se aniversau patru decenii de la Marea Unire din 1918 – la a cărei realizare contribuția Blajului și a Bisericii sale este decisivă. „Am socotit acțiunea desfășurată împotriva Bisericii mele – scrie Cardinalul Al. Todea – ca injustă și ca o îngrozitoare siluire de conștiință. De aceea am rămas, pe linia credinței catolice, îndemnând preoții și credincioșii să-și păstreze credința”. O parte din aceste memorii au fost publicate prima dată în revista Agru arhidiecezan în anul 1997-1998, de către doamna Emilia Petărlăcean, nepoata Cardinalului și apoi în volumul Cardinalul Alexandru Todea, Editura Buna Vestire, Blaj, 2002, alcătuit de Alexandru Petărlăcean și Ion Moldovan. Doamna Emilia Petărlăcean spune că au existat peste o sută de asemenea memorii sau cereri-memoriu din care Vasile Sav a alcătuit volumul Cardinalul Alexandru Todea, Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003. Memoriile acestea dovedesc mai întâi o perfectă cunoaștere a exigențelor de redactare a unor asemenea acte cu destinație oficială. Aici argumentarea trebuie să fie pregnantă și convingătoare, cu o structură sistematică, pe mai multe sau mai puține pagini, episcopul Alexandru Todea dezvoltă argumente de ordin religios (cu puține speranțe că vor convinge niște atei sau liberi-cugetători), de ordin istoric, cultural și național, educativ și patriotic, mai ales că, după venirea lui Ceaușescu la putere, se făcea mare caz de momentele înălțătoare din istoria patriei. Aici era un „teren”, în care aportul Blajului, al Bisericii sale nu putea fi contestat: prin Supplex Libellus Valahorum din 1791, prin Școlile Blajului, înființate în 1754, prin Revoluția de la 1848 și Câmpia Libertății, prin Unirea de la 1918, prin marii dascăli ai Blajului, susținători ai principiilor umaniste și democratice. Sunt argumentele istorice reiterate în fiecare memoriu. În al doilea rând, aceste memorii arată o foarte bună cunoaștere a documentelor de partid, a cuvântărilor rostite de liderii comuniști la diferite reuniuni internaționale despre deplina egalitate a confesiunilor religioase în România, pentru a sublinia o flagrantă contradicție între vorbe-declarații și fapte-realitate, ca în cunoscuta fabulă a lui Grigore Alexandrescu. Sunt în același timp și pagini de literatură, prin claritatea și precizia stilului și prin argumentări umoristice, prin reproducerea unor anecdote. Vorbind despre felul cum este marginalizat și prețuit în Reghinul unde a fost cândva protopop greco-catolic respectat, urmașul lui Petru Maior, în această demnitate ecleziastică, povestește următoarea snoavă: „Un țigan colonizat de Antonescu în Transnistria a fugit spre casă. Ajuns la Nistru, când era pe punctul de a sări în apă pentru a o trece înot, a apărut santinela și i-a zis: «Dacă nu ghicești ce am în pumnul închis – și-i arătă mâna – te împușc». Atunci țiganul a zis: «o sărace cărăbuș pe-a cui mână încăpuși», adică viața îi depinde de o ghicitoare. La auzul acestor cuvinte santinela deschide pumnul spunându-i: «Ai noroc, că ai ghicit, altfel te împușcam». Santinela avea în pumn un cărăbuș și credea că țiganul a ghicit. Dar pe țigan îl chema Cărăbuș și el a zis despre sine că a ajuns pe mâna unuia care îi leagă viața de o ghicitoare. În orice caz a nimerit-o și s-a salvat” (p.432). Anecdota este și o amară reflecție la propria soartă din anii persecuției și ai hărțuirii cu note informative.
Un stil retoric, o expresie limpede și convingătoare expunere, alternând de puține ori, e drept, cu amară ironie anecdotică, într-o suită de memorii ce-și repetă, inevitabil, argumentarea și care ne amintește de psalmul strigării deznădăjduite: „De profundis clamavi, Domine!”

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg