Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Are o moară acolo sub pământ,
din alea de pe timpuri, cu pietre cât casa care
strivesc oasele bine de tot și fac din ele cea
mai fină și mai albă făină din lume.

Umblă ziuă și noapte aici, deasupra și ne
culege pe câte unul, pe altul dintre noi, uneori
și cu miile ne culege. Ne duce acolo în întuneric,
ne toarnă în pâlnia aia largă cât cerul, ne macină
cu grijă, îndelung și noi nu ne-mpotrivim deloc,
ne lăsăm măcinați. Așa din milă, plictiseală sau
pur și simplu din voluptate. Fiecare este pe
cont propriu! Cu făina lui!

Neobosită umblă, nu alege pe cine ia. Bătrân
sau copil, monstru sau înger îl târăște dedesubt.
Tot ce contează este ca moara să nu stea niciodată,
să macine întruna oase. Are acasă o droaie de plozi,
veșnic flămânzi, transparenți. Trebuie să le pună
mereu și mereu o pâine amară pe masă.

Încărcată de griji ca un pom de fructe toamna,
calcă prin lume desculță, neagră de supărare, nu o
văd decât cei cu ochi secați. Drepți trebuie să stăm
dinaintea Ei, barem în ultimele clipe, mai drepți
decât lumina! Are o moară acolo sub pământ care
face din oasele mele cea mai bună făină. În fond,

nu se știe cine este mai în câștig: Ea că-și poate
crește odraslele sau eu că plec din această groază.
Primul Ochi văd, deja, cum se poartă…
pe deasupra apei!

 

 

După ce Și-a îmbăiat copiii
sus în cer,
i-a înfășat, i-a alăptat, le-a făcut
semnul crucii
pe piept
cu degetele 3 ale Ei lungi, tans-
parente,
infinit bune,
după ce i-a sărutat pe frunte și
i-a culcat,
a venit și aici jos, la mine-
Lumina.

A bătut atâta cale nesfârșită
Lumina,
Și-a înțepat tălpile goale, fragede
în spini,
Și-a rănit tuburile subțiri de orgă
ale gambelor,
a flămânzit, a fost însetată. Până
la urmă, a ajuns
la mine nevrednicul
din care curge țărână peste tot. Nu
se mai oprește din curs.
Țărâna!
Am așteptat-O atâta vreme
cu întreagă
nefericirea mea nespusă și de tot
pământească.
Poate de dinainte de-a mă naște
am așteptat
Lumina.
Am presimțit-O cu toți porii,
iar acum
când a sosit în casa mea umilă
de carne,
sânge și oase
nu știu cum să mă port cu Ea.
Mi-e frică
să nu fac vreo greșeală.

Mă mulțumesc s-O întreb ce
mai face
Dumnezeu în cer. Cum o mai
duce.
Lumina tace.
Mă privește doar lung, dureros
și tace.
Iarăși și iarăși tace.
Și, dintr-odată, înțeleg ce face
în cer Dumnezeu.
Tac și eu.

Întunericul nu există decât în i-
nimile negre. Lumina S-a
mutat în mine. Copiii ei mulți, însă,
au rămas singuri. Ai
nimănui. În cer!

 

 

Este bine că există ziduri nevăzute
peste tot în jurul nostru. La est, la vest,
la nord și la sud. De netrecut.
Ziduri nevăzute!

Când ne săturăm de prea-mult-binele
din rezervația pentru Adamii căzuți,
începem să ne lovim cu capul de zidurile
imateriale care ne stau în față. Încercăm să
le dărâmăm și să ajungem în zona de
dincolo. Liberă!

Cu putere ne lovim de peretele ascuns
privirii noastre. Colecționăm cucuie care
de care mai mare, mai arătos și mai mândru.
După ce terminăm, ne punem grațioși capul pe
tipsie și mergem cu el dinaintea petuniilor, a
narciselor și a crinilor. Le cerem să delibereze,
să aleagă protuberanța celui care merită
trofeul. Victoria.

Se mai trezește câte unul dintre noi
care începe să strige că zidurile nu există
decât în capul nostru, că niciun zid nu poate
fi dărâmat decât diprețuindu-l. Dar noi nu-l
ascultăm, punem mâna pe el și-l bumbăcim
bine. Ne înmuiem arătătorul în sânge cald de
miel, scriem pe cer „Nevrednic!”. Apoi îl
zvârlim în burta chitului, lângă Iona.

Este bine că există ziduri nevăzute
peste tot în jurul nostru. Și, la capătul unei
vieți, constatăm că n-am produs în zid nicio
crăpătură. Să privim și noi puțin dincolo în
zona interzisă, fremătând de promisiuni.
Foarte bine este!

 

 

În grădina de piatră,
pe bănci de piatră,
în fiecare noapte,
bărbați și femei de piatră
se sărută cu buze de piatră
și fac copii reci de piatră.

Îi fac așa, pur și simplu,
doar sărutându-se lacom, fără să
facă sex. După ce îi fac, femeile de
piatră, îi întorc pe o parte și pe alta
și constată că nu au ce face cu ei aici
pe pământ. Le fac pe piept cu mâna

semnul crucii, apoi îi aruncă în gura
bărbaților de piatră să-i macine cu
măselele lor puternice de piatră. Să
se hrănească cu ei, să prindă puteri
să mai facă și alți copii de piatră.

În vremea asta, sub luna plină,
la pândă, în copacii seculari de piatră,
bufnițele de piatră sfredelesc cu ochii
lor imenși femeile de piatră care-și storc
țâțele mari de piatră ca să scape de laptele
cald care-mi ajunge mie până la glezne,
până la brâu, până la gât, până la…

Iar Alioșa Karamazov curge melancolic
și alb pe alei, se prelinge în sus și în jos
și nu are măcar un ochi și pentru mine
să-mi sară în ajutor!

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg