Erai o fărâmă de stea,
pe când luna își întorcea ghebul
și te privea ca pe-un crâmpei nenăscut.
Treceai pe din dosul pădurii
cu teamă de focuri, c-un dinte ce durea
și tu urlai, spunând că naști.
De-un braț îți atârna un fulger, îl târâiai în urma ta,
Împleticindu-te în franjurile lui fosforescente
și mi-ai scris pe piatra de lângă fântână:
„n-ai să te vindeci de ură prin ură,
ridică-ți ochiul bolnav către soare și lasă-te topit în magma ce peste tine se va prăvăli”.

*
Ți-ai întors pe dos urechea,
supărat pe zgomotele stăruitoare,
ce continuă să cadă ca bolovani de granit
peste susurul de fond al gândurilor.

Acum, cu găurile astupate,
te holbezi la lume, candid,
neștiutor ce ești.
Mergi de-a bușilea, prefăcându-te prunc
și din gânguririle tale ies deslușirile pure
ale tainei nevorbite.
Te ciocnești de pereți și sari în lături,
speriat de ceea ce ai fi putut găsi,
privindu-te îndeaproape.
Mă strigi cu vocea pustiului,
te prelingi odată cu apele-nspre o primordialitate
din care viitorul deja a mușcat și,
învins de teama că n-ai să mă atingi,
îngenunchez în fața amintirii noastre
ce va să vină.

*
Scapă din oglinda
în care primăvara te-a țintuit.
Lasă-ți mugurii din ochi,
jar de absint să înflorească.
Nu te mai zgâria: pielea tocită de ani-ntr-o zi
se va desprinde.
Îți mângâi pletele și dai de noroiul
ce dintre gânduri s-a scurs,
precum laptele
ce iese dintr-un sân de lupoaică
și blana, de belșugul sălbăticiei o umple.
Fă un pas înapoi,
l-ai făcut –
oricine poate să vadă cum cioburile oglinzii
râd de sperietura de pe fața ta,
ce se prelinge la vale,
jos, atât de jos, tot mai jos,
până unde călcâiul nu ajunge să atingă.
Plângi ceea ce nu ai trăit,
te smulgi din rădăcina păcatelor
și lași albii porumbei să te-mpresoare cu pene,
în timp ce văzduhul, el știe, el te știe –
Regină
te-a încoronat deja.

*
Câini de metal se aud,
zdrăngănindu-și labele pe asfaltul ars,
vântul șuieră, vântul le ridică părul,
răscolind prin blana lor toată singurătatea
de animale hămesite de -ntuneric.
Cu brațele în lături deschise,
te-ai pus în calea lor,
urlând cu gura cusută: „Mâncați-mă pe mine, trădătoarea!”,
dar ei trec cu ochii țintă la orizontul
în care fierb niște brazi cu stele-n crengi.
Un copil sare într-un picior
în jurul soarelui desenat pe covorul casei
și mama îl felicită, sufocându-l în îmbrățișarea
prin care ea nu a putut să crească.
Câinii fugeau, dărâmând pământul
Și lumea plutea printre galaxii,
mici firimituri de sânge fără casă,
fără sân hrănitor,
fără o potecă de întoarcere,
dar cu stelele dospind în corpurile translucide,
subit transformate în culcușul lor.

*
„Lasă-mă aici”, spuneai și doar nisipul te știa.
Ședeai în mijlocul deșertului și,
deodată te-ai învârtit în jurul unei oaze,
până când cerul a lăsat peste tine greutatea sa cu tot cu câmpul lui de stele.
Ai adormit acoperită de vânt, cu buzele din ce în ce mai arse –
osul frunții te durea, Doamne, ce te mai durea…,
dar continuai să mergi, ai mers până când un șarpe ți-a ieșit timid în cale,
sâsâind:
„ia-mă la sân, ia-mă și strânge-mă în căldura inimii tale”.
Îl auzeai, fără să-l vezi,
glezna ți-o atingea atunci cu o limbă de gheață.
Ai scos briceagul,
să-i tai capul ce strălucea verde-închis în lumina portocalie a zilei,
dar animalul târâtor deîndată s-a desprins de tine,
precum placenta de pântec, imediat după naștere.
„Veniți și de aici luați-mă”, ai scâncit după un timp de agonie,
cu sirenele ce cântau prăvălite pe după dunele de nisip.

*
Șterge-ți lacrima de umărul meu,
bate-ți osul de spinarea mea,
cutremură-mă, ca să ne simțim și
strigă-mă cu vocea pe care încă nu ți-ai auzit-o.
Vino aproape, pleacă aproape, așază-te aproape,
când pe tâmplă fluturele de ceară va apărea,
colosal în nemișcarea lui, puturos de calm,
cu splendoarea lui stridentă,
lovindu-ți amintirile, se va holba din ceața serii
către tine, care ai uitat să mai vorbești.
Vom ști atunci și doar atunci…, că privirile de gheață
vin din cenușa a ceea ce ai fost.
Lasă-te încălzit de zbaterea aripirilor lui,
lepidopterul ce-a învățat cu sârg să zboare, uitându-se
la tine, cum făceai primii pași, cu brațele
deschise către neștiut.

*
Te-ai ascuns într-o șoaptă de-a mea,
pe când plopii își scuturau neaua de mătase
și stelele cântau încet versul lor din ce în ce mai stins.
Era dimineață deja –
mă priveai dindărătul șoaptei, lărgind gura
ca o leoaică ce despică firea sălbăticiei în
două – două lumi și două sentimente,
două feluri de a-ți fi foame și două pricini
de a învăța sunetul mării, ca labele
prădătorilor să nu te mai ajungă.
Cuibărită bine în șoapta mea, ți-ai liniștit fricile,
dar atârnai greu și eu am început să șchiopătez.
Merg de-atunci, tot merg, străbat oglinzi și
lanurile din oglinzi, devorând pâinea de pe marginile drumului,
la rădăcina spicelor
căzută.
Nu mă întrebi nici „încotro”, nici „până când”?,
te mulțumești ca din șoaptă să mă privești
cum către tine mă îndrept,
dezvelit
de
orice alt
cuvânt.
Mă primești în șoapta mea?, femeie
cu carnea cusută pe sub pielea ta de lut…

*
În clipa în care pleci, eu vin.
În clipa în care adormi, eu mă trezesc.
În clipa în care taci, eu cânt.
În clipa în care te ascunzi, eu mă arăt.
În clipa în care plângi, eu îți iau lacrimile
și le dau copilăriei,
să le transforme în boabele de rouă
de pe fruntea spartă a dimineții.

*

Știi când cerul își rupe broboada de pâclă
ca să ne mestece mai bine nemurirea? –
atunci când fiecare uită de sine în oglinda celuilalt.
Te întreb:
merită oare să bâjbâim ca printre
ciuperci fosforescente,
cu tălpile înmuiate în luminozitatea lor,
cu degetele mâinilor prinse-n ramurile
arbuștilor ce ne înconjoară mijlocul ca brațe de mamă,
să orbecăim, neștiind după ce anume?
Dai din umeri, femeie ce trece și se trece –
dar fătul tău nenăscut știe
cum orice aripă frântă cade înapoi sub forma unui ghimpe ce
va putrezi în apele dorului,
știe că orice act de iubire
transformă
întunericul.
Nu te mai înăbuși în neștiință,
apropie-te de soba în care focul se mișcă și
cântă-mi cu aceeași voce cu care ți-ai
ademenit părinții, mult înainte ca ei
să te fi conceput.

 

 

(Din volumul în pregătire Scrisorile lui de la miezul nopții)