Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

8 oameni furioși

8 oameni furioși

O întoarcere în cinema, un cinema eminamente analogic, pe care Tarantino îl salvează în același timp în care, prin cinema, el însuși se salvează: ca pasiune, ca regăsire a emoției, ca oglindă a comunicării. Un film viguros ca derulare a evenimentelor pe ecran, un film necontenit răsturnat în oglinda omagială prin care își arată colții. Cu trecere prin seriale TV ale anilor ’60 – Bonanza, The Rebel, The Virginian –, Quentin Tarantino montează o replică western la adresa primului lungmetraj pe care l-a realizat, Reservoir Dogs. În acel film, derulat în prezent, la micul dejun, opt persoane pun la punct detaliile unui jaf și, mai apoi, trebuie să facă față eșecului și bănuielilor reciproce; în acest film, cu acțiunea plasată la vreo zece ani după Războiul de Secesiune din SUA, pe un viscol nenorocit, opt persoane trebuie să reziste unei întîlniri în înălțimile statului Wyoming, într-un refugiu al diligențelor. Tarantino a declarat că în realizarea lui The Hateful Eight / Cei opt odioşi a fost condus de emoția trăită la vizionarea peliculei The Thing (John Carpenter, 1982). Carrie (Brian De Palma, 1976), 12 Angry Men (Sidney Lumet, 1957) sau 3:10 to Yuma (Delmer Daves, 1957) sînt alte filme spre care Tarantino trimite bezele omagiale. Ca o buclă, în genul lui Moebius sau al infinitului, „8”-ul lui Tarantino funcționează auto-omagial și auto-ironic: al optulea film, The Hateful 8, totul subliniat mare de tot pe generic, pe fondul unei filmări expresive, în relanti, a unui Iisus de lemn, un marcaj în calea diligenței de pe ecran.
The Hateful Eight este cel mai întunecat film semnat de Tarantino, fără personaje-ghid pentru spectator, fără posibilitatea de a îmbrățișa pe cineva de pe ecran. E un studiu al răului, în genul celui pe care îl face Dostoievski în Demonii; un rău prezent ca persoană (uneori simpatizată), ca mentalitate (judecata ca prejudecată), un rău care s-a instituit în lume într-o formă și în formule capitale. Atmosfera filmului e marcată de această prezență malefică, o simți în notele acute, în dramatismul muzicii compuse de Ennio Morricone pentru acest film (o premieră în cariera lui Tarantino, folosirea muzicii originale), o simți în interioare, unde oamenii se întrec în grozăvii, și în exterioare, unde natura își etalează maiestuos chipul și dinții. Fiecare plan oferă un rest – un ceva rămîne după ce replicile au fost rostite, după ce pașii persoanelor de pe ecran au fost pășiți, e ca o urmă în zăpadă, o urmă care nu se topește – Răul. Pe această linie discursivă, Tarantino e aproape de David Lynch.
Poate cel mai curios element al filmului e dat de personajul Oswaldo Mobray, interpretat de Tim Roth. Pînă în partea a doua a filmului, cînd își dezvăluie adevăratul nume, Pete Hicox, și reala obîrșie, britanică, personajul respectiv pare un colaj între colonelul Hans Landa din Inglourious Basterds și doctorul King Schultz din Django Unchained. Ai putea spune că Tim Roth e pastișa lui Christoph Waltz. Atitudinea, rostirea cuvintelor, freza, barba pe jumătate crescută, par media aritmetică între cele două personaje jucate de Waltz. Waltz însuși, în Django, pare că repetă performanța din Inglourious într-o altă epocă. Odată ce-și dezvăluie adevărata identitate, registrul interpretativ al lui Roth se schimbă puțin. Și apare o altă filiație, cu locotenentul Archie Hicox din Inglourious Basterds, căruia îi este străbunic. Un artificiu prin care vizionarea actuală e deturnată (nu scapi de imaginea actorului sau personajului anterior), în același timp un citat, sau o dare de seamă despre ceea ce se întîmplă în industria cinematografică, unde, cîteodată, un actor se multiplică la nesfîrșit în rolurile pe care le interpretează și e ovaționat pentru asta (o ironie la adresa Academiei, în relație cu Oscar-urile cîștigate de Waltz cu rolurile scrise de Tarantino?); pe de altă parte, toată situația devine un mijloc prin care e subliniată această călătorie – de la un personaj la altul, dintr-o epocă în alta – a Răului, care se dezvăluie drept coordonată si(n)gură a Existenței.
The Hateful Eight nu e un film de Oscar. Are trei nominalizări, pentru muzică (Morricone), pentru imagine (Robert Richardson) și pentru rol secundar feminin (Jeniffer Jason Leigh). Primii doi sînt obișnuiți ai casei. Richardson, de exemplu, are trei premii Oscar, dar niciunul pentru colaborările anterioare cu Tarantino, pentru care a primit doar nominalizări. Dincolo de calitatea muncii sale în The Hateful Eight, istoria sa, relația sa cu industria americană de film nu îl puteau lăsa în afara ceremoniei din acest an. Cu Ennio Morricone, la fel, Oscar pentru întreaga carieră, multiple nominalizări. Tarantino, însă, poate rămîne fără probleme. El urmează alte drumuri politice decît Hollywood-ul. Și, o altă ironie, ajunge să fie nominalizată la Oscar Jennifer Jason Leigh, care, în film, întruchipează răspunsul pe care îl dă Tarantino viziunii matriarhale hollywoodiene din Mad Max: Fury Road și din episodul șapte al Star Wars.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg