Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Risipă inexplicabilă

 

Risipă inexplicabilă

Un gest necontrolat aprinde toate luminile de la bord.
Întunericul colcăie nervos sub copitele noastre de metal fără să-l
putem descifra, se destramă, în pripă, dispare în pulberi metalice ca o cenuşă colorată
de pe aripile fluturilor, învechită, dar nu de la început de mai. Metalul, dacă încerci să-l reții,
ți se scurge printre degete, ca boabele de mac, ori fărâmițat ca
nisipul de pe maidan, sec. Corsari de uscat, ce sunteți – strigă în urma noastră
cineva sub veleat, dar noi beți de forță şi fum fugim în noapte cu motorul turat la maxim!
Risipă şi turbare inexplicabilă… Turbo-mecanică… Turburătoare!

Înger nimicitor

Cerul ne lasă la vedere, reflectate de ceruri şi nori, plantele
indicatoare de soluri, arbuştii tineri, vii şi brumați de gerurile iernii,
şi florile, cu prisosință, dar şi ele, brumate, însă cu o altfel de moarte.
O altfel de paloare. Care vine mai de departe… În straturi.

Dincolo de Prag
nu se vede nimic. E prăpastie mare, cum spuneau cei
vechi, între tine şi ei… O grămadă, nescrisă, de cuvinte…

Stăm cu garda jos pentru a vedea mai bine ce
se petrece printre cele de sus, printre cei de jos.

Poate spre seară
să prindem şi noi un pic de culoare – pe uniforme, pe arme,
un pic de lumină, să vedem: e noapte pe ceruri, oare, sau e numai o palidă
verdeață… uscată ?

Verdeață e
pe ceruri sau doar o albă noapte înstelată? Deşartă… şi ea. Ca
toate celelalte… Stele sparte! Tăblițe cerate înmormântate.

Nu lasă să se vadă însă nimic la schimbarea gărzilor,
foişoarele goale, frisoanele noastre,
acoperă totul cu nori denşi ori cu ceață de pe baltă. Cu rațe sălbatice.

Ce i-ai pregătit sufletului tău dincolo de Prag?
şi de ultimele vămi?

Nu înțelegem nimic din toate acestea,
le revendicăm ca pe o mană,
rod al bucuriei noastre de a privi.

Gustăm sățioşi, avizi, abia azi, sarea amară a lacrimilor.
Şi ne luăm la trântă cu întunericul, ca şi cu o pradă, în larg.
Dar cine să vadă? Cine să asculte? Suntem amândoi singuri, aşa cum am ales…
La Marea Târguială a destinului.

Toamnă de sacâz

Când dau de greu e versul obosit, şi privirea gâzelor din jur e de sacâz,
hârşâită, neclară, totul se roteşte a sfârşit. Nu un sfârşit al oaselor
şi al cărnii, care vine când vrea, cu ispitele sale, ci unul al jindului…

Dar îmi vine la schimb un suflu de toamnă
târzie pe fereastră, un aer
tare, de cristal şi de rubin, ce-mi invadează plămânii,
nu ştiu din ce lume ciudată adastă, dar ară cu nădejde în mine,
scobeşte până la stratul gros de piatră…

Într-un târziu văd cum se înalță o coloană de fum dintr-un cămin, acolo încă mai colcăie ceva care dă semn de
viață. Nu prididim, noi, a ne mira. Ca şi cum am fi încă la începutul lumii.

Au înflorit totuşi măceşii, miresmele se răspândesc
în cele patru zări. Nu ne mai pătrunde în taină nici un gând, totul
e doar un imens cadru întunecat şi înfometat de culori veştede.

Norii capătă o culoare de mâl curat, proaspăt ca scos din albie,
iar deasupra lor se insinuează un mâl roşcat, penumbră a cerului de stele moarte pe început de
înserate. Ghes al văzduhului. Zimții de pe urmă ai soarelui s-au dus
peste mări şi țări, cei rămaşi s-au repezit să tipărească pe plafonul
de nori un roşu spălăcit, de măr stricat.

Atâta suiş, atâta coborâş…

Cerul e albastru ca întotdeauna, dar lumina precară. Cioplim cu unelte
fragile statui din aer şi polen. Cu ochii împăienjeniți, ca albinele, ne ducem
la culcare obosiți. Vom vedea abia mâine ce fețe viitorul ne va aduce în cale.

Dar timpul în înfruntare singur generos se arată. Până şi iarba împrumută această mişcare, se topeşte toamna în pământul crud, dar primăvara capătă obraji noi de rouă. Frumusețea nu are limite unde să se oprească… Nu cedează. Nu se apleacă. E ca drumurile care-şi mântuiesc călătorii. Dar îi mai lasă oare să treacă?

Cu aur şi plumb se duc norii tot mai sus, ca şi ei încerc să urc şi eu, dar într-un alt urcuş. De catifea sau de pluş. Nu ştiu…
Doar ploaia udând creştetele fără a distinge aduce atâta bogăție în suflete, câte picături, atâtea crâmpeie de suflete. Atâtea urme în desiş… Atâta fum pe cer… Şi măsoară: atâta suiş… Atâta coborâş…

Ulyse

Uităm de ceea ce a fost odată
trandafiriu şi dulce în viața noastră… în rest amară, searbădă ori seacă. Şi cine e de vină?
Ne întrebăm.
Păi,
vara, zice, cu căldurile ei, care ne enervează mereu, pentru că nu am
crescut cum trebuie nici toamna, am stat mai mult în iarnă şi
primăvară. Aşteptăm aşadar să ne coacem şi noi. Să dăm în rod. Să ne îndulcim viața cu ceva de frupt.

Nu ne mai rămâne timp de nimic. Dar tocmai în asta stă fericirea. Zice.
Să nu ai timp de nimic altceva. Să dai continuu în rod. Să îmbogățeşti văzduhul. Să nu laşi loc dorului de sămânță.

Acum că se înserează, tinerețea noastră e tot mai palidă, şi ea,
dar nu cu întristare, cum ar crede unii, n-am trăit despărțiți, sau în vrajbă,
ori la cuțite, ci cu o boare de proaspăt şi violet pe buze, pe sprâncene, ca al cerului de peruzele aprinse pe înserate.
Se arată la orizont primele stele, ca nişte
crâmpeie de diamant plângând ori pâlpâind sub jar, lămpi de argint pur stingându-se, topite, încet, calm, aproape omeneşte, ai zice,
îngânând, pe timp de noapte, vântul ce a trecut ca o boare de nerecunoscut. Luna şi stelele de diamant sfărâmat, căzute din patul lor de jad. În nesomnul veşnic. Noima, câtă mai e, devine buimacă…
Se învârte în gol. Fără întoarcere.
Strălucire şi înțelepciune – se duc amândouă de râpă. Durerea şi fierberea sufletească domină total.. Se aud însă voci… Se aude un clipocit de valuri…Totul e la vedere, acum.
Thallassa! Thallassa! Strigă grecii. Pleacă pețitorii… Şi se întoarce… definitiv, Ulyse.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg