Despre O bere pentru calul meu al lui D.R. Popescu (1) s-a tăcut consistent. Cei mai mulți dintre criticii și istoricii literari s-au rezumat la a include volumul intermediar din ciclul F într-un continuum spațio-temporal – în Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu fixează explicit continuitatea la două dimensiuni, de atmosferă și de loc: „Romanele se compun din narațiuni mai mult sau mai puțin independente, între care se stabilește mai degrabă o relație de atmosferă (sumbră și apăsătoare, în toate) și de loc (autorul își are geografia predilectă, situată în Ardealul de nord, cu nume recurente de așezări) decât una de subiect, care este dezlânat2” – în care nu există coerență. Lipsa de coerență structurală ca intenție auctorială, cel mai adesea numită ambiguitate de criticii săi, este, în schimb, o constantă interpretativă. În ciuda aparentei anomii, o ordine în dezordine, o lege complexă a organizării pare a se desprinde din unele studii. Criticul literar Ioan Holban, de pildă, așază opera lui D.R. Popescu într-un sistem de coordonate tridimensional: vis-realitate (care structurează O bere pentru calul meu; în acest roman, elocventă este migrarea pe această axă, continua deplasare fără reper, care îl caracterizează pe Celce agonizând pe patul morții: „să nu te temi, visează și urlă în vis și nici când se trezește nu știe dacă nu doarme, e rămas cu părerea din vis că alunecă spre inima pământului, sau poate că treaz simte desprinderea aceasta de lume și în somn doar o trăiește din nou”, p.48), idee-întâmplare, comunicare-vid3, prima axă ca formă de compensare a realității cu visul și invers, a interșanjabilității dintre cele două ipostaze, fiecare în parte ca possibilia, ca evadare din realia. În acest sistem de coordonate, ambiguitățile care i-au consacrat opera capătă mai multă limpezime, deși adevărata provocare nu este aceea a morții, ci cea a dispariției (ieșirii în afara sistemului de coordonate) unor personaje care traversează întregul ciclu romanesc. Horia Dunărințu, cel mai notoriu personaj din seria de dispariții, este în ipostaza de a fi căutat prin diverse metode pentru a i se certifica un statut, pentru a i se aloca o identitate într-un spațiu cultural în care trecerea dincolo nu are atâta însemnătate ca dispariția. De aici rezultă și este prima trăsătură majoră a romanului O bere pentru calul meu: D.R. Popescu propune, mai aplicat decât în celelalte romane ale sale și decât în proza scurtă, o radiografie rurală în care pătrunde cu instrumentarul etnografic, reliefând continua oscilare pe drumul credință-necredință, cu accentuare până la grotesc a superstițiilor, spre exemplu: „atunci ei s-au hotărât toți să sape la temelia casei și să scoată de acolo scheletele, de-or fi, și să scape de vise, iar de n-or fi să vadă că nu sunt și să se vindece de prostia lui Liviu de care se îmbolnăviseră toți de-atunci de pe malul Dunării” (p.41), o pendulare pe drumul dintre lumea de aici, a văzutelor, și cea de dincolo, a nevăzutelor, între care se comunică lesne: „[…] doar nu există moarte și nu pleacă din lumea asta pe alt pământ decât ăia ce sunt trimiși acolo de glonț sau de bătrânețe, însă nu stau acolo decât până prind puteri și pe urmă vin aici unde le este locul” (p.36), evidențiind un loc predilect, în acest roman Pătârlagele, desprins din triunghiul Turnuvechi-Pătârlagele-Câmpuleț în care se desfășoară acțiunea ciclului F, ai cărui locuitori, personaje ale romanului (și ciclului) beneficiază de un portret complex din punct de vedere socio-literar: „Acest convoi de oameni gălăgioși, vorbăreți din cale afară, sceptici, batjocoritori, proști, prudenți (ca unul sau ca altul, exemplificările se știu), această hoardă beată pentru unii, plină de curiozitate pentru alții, această lume prudentă sau trăsnită de pătârlăgeni mici și mari…” (p.171).
Față de personajele cunoscute din celelalte romane ale ciclului, dintre care cele remarcate de critici sunt F și Vânătoarea regală, în O bere pentru calul meu apar în plus un cârciumar, Oprică Mititelu, și familia Gelu și Pitulicea Fruntelată, la care se adaugă calul Mișu, minunea satului, ajuns a fi venerat pentru capacitatea de a vorbi și de a transmite ceea ce vede și știe prin intermediul tălmăcirii babei Sevastița. Roman-satelit în ciclul F, O bere pentru calul meu aduce în prim-plan calul făcător de minuni Mișu, capabil să vorbească și să aducă adevărul acolo unde nu adevărul faptei este căutat, ci cel al povestirii, cu valențe mitizante. Intrarea în scenă a calului are legătură cu căutarea lui Dunărințu-tatăl în ancheta condusă de fiu, ajuns procuror. Moise, personajul grotesc și absurd din F, îl cumpără de la târg cu scopul de a-l căuta pe Horia Dunărințu – căutare care poate servi diferitelor scopuri, interese, liniștiri ale personajelor – dar care se va dovedi, în povestea neverosimilă a parcurgerii drumului dincolo de limită, în stare a povesti despre ororile satului, printre care despre fratricidul din familia Țeavălungă, în care fratele rămas în viață este cel impostor, despre uciderea (din F) a lui Păun de Celce, care agonizează în noul roman nemărturisit și, prin urmare, nemântuit, despre dispariția lui Haralamb, despre uciderea lui Caraghelovici, despre linșarea lui Dănilă. Aceste episoade au rezonanță mai puternică în celelalte volume ale ciclului, dar în O bere pentru calul meu ele se împletesc într-o poveste în care seria semiotică peirceană se va dovedi a fi, mai degrabă, distorsiune serială. Aceasta este cea de-a doua trăsătură majoră, care dă unicitate romanului.
Redarea poveștii din noul roman pare o redare suplimentară în raport cu întreg ciclul, o formă de ambiguizare suplimentară prin însăși extensia seriei semiotice dezvoltate prin povestirea în rame multiple. Ambiguitatea poveștii, a faptelor, a personajelor caracterizează întreg ciclul F, și prin extensie întreaga operă. Totuși, în O bere pentru calul meu, ea devine elementul puternic evidențiat prin discursul multiplu raportat. Preferința fragmentării și redarea disparată a evenimentelor, reunite în povestire în cadre care să compună un întreg sunt, totuși, mai degrabă mărci ale romanului decât ale ciclului sau operei.
Cronologic, romanul a urmat probabil celui mai cunoscut și apreciat dintre romanele lui D.R. Popescu, Vânătoarea regală. O bere pentru calul meu rămâne, în ochii criticii, o construcție alegorică care continuă să miște personajele ciclului în derularea polițistă fără orizont, care aruncă umbre și lumini asupra lor, care îi separă în călăi și victime, schimbându-le rolul, față în față cu anchetatori și cu fapte recuperate mai mult din cealaltă lume decât din cea a realismului – căruia îi corespund, orwellian, porcii: „Porcii grohăiau (foarte, foarte realist, hi, hi) și nu era nici o vrajă, sau vreo lumină mistică, nimic care să-l abată pe Fruntelată de la ce-și propusese ca să se răzbune pe limbuția gâscanului” (p.187) – și aducând culpabilitatea în rândul temelor de mare importanță (o temă nefrecventată în literatura română, deși des întâlnită în marile romane europene contemporane). Erorile sau păcatele individuale se amestecă într-un malaxor al povestirii care toacă fără a limpezi, fără a produce lumină. O întunecare, o deplasare aluvionară se produce în roman. În aceste tonuri sumbre, ceea ce devine relevant e ambiguizarea, dublată de relativizare, oferind ca imagine nu traseul adevărului în pagini, ci înnămolirea lui, menținerea lui în zona meandrelor unui râu aproape oprit de aluviuni, stătut, băltit, nicidecum posibil a fi spălat nici măcar la confluență. Poveștile locului, rădăcinile culturale răstălmăcite au echivalent în apa năclăită, vâscoasă, a Iarei, cu o anumită rezistență la înaintare, pe care nici măcar Dunărea nu o poate limpezi la vărsare. Sentimentul fărâmițării este cel care învinge: „Toate coboară, numai nisipul învinge” (p.13), amintind de tema romanului lui Yoko Abe, Femeia nisipurilor, publicat cu mai bine de zece ani înainte în japoneză, dar tradus mult mai târziu în română (prin urmare puțin probabil a fi cunoscut la data scrierii de autor).
Alegoria ca ieșire din aluviunile realismului socialist este calea literară a marelui prozator. Grohăiala realistă a porcilor lui Fruntelată din roman este o imagine emblematică, greu de uitat. În spațiul mitologiza(n)t, în triunghiul Pătârlagele-Turnuvechi-Câmpuleț, în care viețile personajelor sunt prinse într-un carusel de fapte din care speră să obțină, prin mântuirea lecturii, eternitatea la care tind, are loc o pierdere de sine, dublată de risipire, de arătarea limitelor, neputințelor, ranchiunilor, vinilor, adevărurilor relative ale fiecăruia condamnând adevărurile celorlalți, în continuă reluare, curgere, în raport cu un rău imuabil („eternitatea crimei”) la care toți se raportează.
Duhul romanelor F și Vânătoarea regală se resimte puternic în romanul alegoric O bere pentru calul meu. Faptele, personajele, povestirile personajelor se topesc într-o diferită formă de ipostaziere, în condițiile în care post-adevărul ficțional de dinainte de post-adevărul zilelor noastre trece din gură în gură și din imaginație în imaginație, într-un mod fabulatoriu, flamboaiant, așezându-i pe toți la aceeași distanță a vinei în raport cu „eternitatea crimei”. Romanul acesta are cele două trăsături definitorii: proiecția etnografică și inovația naratologică de la începutul capitolelor, prin discursul multiplu raportat, prin seria semiotică (și distorsiunea semiotică aferentă) în transmiterea faptelor cu încărcătură culturală, care, ambiguizând faptele, limpezește intenționalitatea auctorială și a operei: „tot dorind să fim realiști, am pierdut din vedere realitatea asta a vieții” (p.100).
O bere pentru calul meu oferă cu certitudine o cheie în lectură, care va îndepărta lectura ciclului F de contextualizarea spațio-temporală și factuală și o va apropia de complexitatea labirintică a vieții. Chiar dacă pretutindeni rămâne doza de confuzie, ambiguitatea bine strunită a lui D.R. Popescu nu este rezultatul unei incapacități de a gestiona lipsa de ordine și semnificația pierdută, diluată, a faptelor aparent disparate, neclare, ci rezultatul amestecului referințelor. Romanul pare să sustragă din sistemul tridimensional de coordonate identificat de Ioan Holban însăși povestea. Probabil aceasta era singura cale posibilă de evadare din chingile realismului socialist pe care o găsise funcțională la vremea scrierii romanului D.R. Popescu. În lipsa acestui roman tăcut, ciclul F ar fi rămas incomplet. Alegoria aceasta, care unește un spațiu cultural și neputințele, fricile, limitările, mai ales superstițiile acestuia cu comportamente inexplicabile (nici măcar patologic) – Eugen Simion sublinia în Scriitori români de azi: „Remarcabilă este sugestia de complicitate între crimă, nebunie și superstiție populară” – ale locuitorilor din Pătârlagele devine o cale posibilă de ieșire dintr-o realitate exprimabilă indiferent de sistemul de coordonate ales. O explicație aparent nevinovată a comportamentului lui Moise, un personaj suficient de discret în O bere pentru calul meu față de F, devine validă pentru orice comportament care transferă realitatea în povestire, singura care contează în construct: „Doctorul Vasile mi-a spus că în schizofrenie falsificarea judecății explică și spaima că ești mereu terorizat, și impulsul spre crimă, sau spre sinucidere… dar că la Moise tristețea avea altă natură” (p.193). Iată-ne, așadar, ieșind și intrând din ciclul romanesc printr-un roman atipic, singular, nesemnificativ în aparență, dar de o forță corozivă extraordinară. Un roman despre adevărata poveste a poveștii, care în sine devine adevărata poveste a poveștii, indiferent care ar fi aceea.

 

 

Note
1 D.R. Popescu. (1974). O bere pentru calul meu. Craiova: Editura Scrisul românesc. 198p.
2 Nicolae Manolescu. (2019). Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. București: Editura Cartea Românească. p.1080
3 Ioan Holban. (2020). D.R. Popescu. România literară, nr.34.
4 Eugen Simion. (2002). Scriitori români de azi. Volumul 4. Chișinău: Litera Internațional. p.97.