Un spectacol foarte proaspăt, plin de energie și umor, foarte feminist și totodată ireverențios politic a realizat Andrei Șerban cu A douăsprezecea noapte shakespeariană la Teatrul de Stat Constanța (premiera în 28-29 februarie 2024). O montare cu un ritm alert, frenetic uneori, excelent susținut de trupa constănțeană, care îmi justifică jocul de cuvinte din titlu.
Prima calitate a lecturii regizorale este că limpezește foarte inspirat altfel arborescenta intrigă a piesei. Povestea fraților Viola și Sebastian, despărțiți de un naufragiu, regăsindu-se apoi după multe tribulații, devine mai clară în abordarea lui Andrei Șerban (având-o ca regizor asociat pe Daniela Dima). De altfel, regizorii au operat anumite inspirate și necesare, cred eu, periaje dramaturgice ale intrigii, eliminând unele surplusuri și introducând, deloc strident, mici replici și caracteristici ale personajelor care aduc povestea spre contemporaneitate, chiar cu un subtext polemic lesne recognoscibil.
Acțiunea se desfășoară într-un spațiu scenic minimalist conturat (admirabilă concepția stilizată a Carmencitei Brojboiu): un fel de catwalk sinuos, întrerupt de adâncituri ce pot figura diverse spații ale jocului și mărginit de o perdea argintie în care reverberează spectaculos lighting-designul foarte colorat al lui Cristian Niculescu. Alături de fantezistele și ingenioasele în detalii costume (tot ale Carmencitei Brojboiu) – gulerele elisabetane sunt semne scenice, de-a dreptul –, și de năstrușnicele ghivece cu plante, ansamblul scenografic capătă o amploare de sugestie cu totul notabilă.
Andrei Șerban și-a construit spectacolul – tocmai datorită acestei reducții spațiale și textuale, ca să zic așa, pe actori, respectiv pe „personalitatea personajelor”, și a exploatat impecabil și la maximum resursele actorilor constănțeni, din toate generațiile.
Intriga cu multele sale bucle a devenit astfel coerentă prin expunerea ei de către protagoniști.
Irezistibilii prin energie Ecaterina Lupu în rolul slujnicei Maria și Ștefan Mihai în cel al bufonului Feste au fost niște MC ai reprezentației, agili și deloc inocenți, punând la cale tot soiul de farse nemiloase, dar încercând și s-o protejeze pe stăpâna lor, Olivia (jucată de Mihaela Velicu și cu sensibilitate romantică, și cu voluntarism feminin). Complicatul ei flirt cu ducele Orsino (Andrei Bibire a redat un personaj capricios și inegal în atitudini, imatur și plin de toane) este minat de apariția celor doi frați în travesti, care provoacă reconfigurări sentimentale și presupun numeroase tertipuri de evitare a „catastrofei” (minunat l-a jucat Cristiana Luca pe Cesario, cu o cuminte delicatețe și ingenuitate; în Sebastian, Vlad Lință a fost extrem de versatil, dând o interesantă ambiguitate eroului). Un rol special, pus savuros în valoare de unul din gagurile spectacolului, este Malvolio jucat de Emilian Oprea – un snob plin de ifose, găunos, „dezumflat” de ridiculizarea pusă la cale de Maria și Feste. (Scene remarcabile apar de-a lungul întregului spectacol, figurate mai ales de personajele secundare, prin care Andrei Șerban insinuează și metatextul său politic – sunt de menționat aici momentele dintre Andrew și/sau Toby și celelalte personaje ori felul în care este înfățișat Antonio, prietenul lui Sebastian.)
Personajele din planul secund sunt și purtătoarele intervențiilor intertextuale ale regizorilor, care lărgesc cumva orizontul ludic al intrigii propriu-zise. Antonio (Iulian Enache) e aproape libidinos de grijuliu cu protejatul său; Sir Toby (expresiv Liviu Manolache), chefliu și cam ramolit, face un cuplu simili-donquijotesc (în cheie șarjată, firește), cu Sir Andrew, întruchipat ca un anti-erou caricatural (aici tușa groasă regizorală poate leza spiritele radicale; de o teatralitate care accentua datele eroului său a fost Cătălin Bucur, căci personajul este în mod manifest caragialian, apropo de alonja metatextuală); în secvența umilirii lui Malvolio se face o trimitere limpede la Visul unei nopți de vară; eroii episodici (interpretați de Alina Manțu, Georgiana Mazilescu și Florentin Roman) au diverse trăsături parodice evidente etc.
Toate aceste intervenții potențează ludicul acțiunii și oferă și un semnificativ orizont politic demersului artistic (o parte a discursului scenic cu care, de bună seamă, privitorul poate sau nu să fie de acord, asta e altă discuție).
Trebuie să punctez foarte clar că polemica ideologică regizorală este totuși foarte echilibrată: e-adevărat că unele personaje masculine sunt conturate în genere drept slabe, superficiale, lipsite de virilitate, iar cele feminine sunt sclipitoare, voluntare, învingătoare, admirabile, capabile să manipuleze intriga. Asta nu răstoarnă însă raporturile semnificative ale acțiunii: povestea de dragoste și toate piedicile în împlinirea ei constituie firul roșu ce poate fi mereu urmărit.
Ce mi s-a mai părut de remarcat, ca un element atipic pentru montările din Shakespeare, este că – alături de excelentă punere în valoare a actorilor – Andrei Șerban a edificat un spectacol cu un anume registru lubric (îmi asum tăria termenului), adică erotic și foarte shakespearian, în felul ăsta. Și totuși, acest ton poate strident pentru pudibonzi nu exclude o dimensiune caldă, sensibilă, poetică aproape, emoționantă pe alocuri, a poveștii de dragoste.
(E, deocamdată, o constatare empirică și parțială, dar cred că teatrul românesc începe să-l recupereze pe Shakespeare ca autor popular, nu ca scriitor pentru elite, observație confirmată și aici. Iar ăsta cred că nu poate fi decât un prilej de reviriment al abordărilor artistice.)
Or, din această dublă perspectivă privind A douăsprezecea noapte, se poate spune că Andrei Șerban a creat un spectacol complex și reușit, la care orice spectator poate rezona după plac. Un spectacol important pentru trupa Teatrului de Stat Constanța, fără îndoială.