În deceniile recente s-a intrat într-o situație istorică nouă. Alternativele oarecum clasice ale modernității târzii s-au erodat.
Deja la intrarea în secolul anterior era perceptibil că liberalismul duce la crize. Democrațiile liberale au și culminat, cum se știe, cu trecerea în dictaturile anilor treizeci. În Vestul european, socialismul a luat, din a doua jumătate a secolului XX, forma democrației sociale. Aceasta a calmat tensiuni, dar economia multinaționalelor o pune la încercare. În Europa Centrală și Răsăriteană socialismul a luat în era postbelică forma unui despotism oriental. Din promisiunea unei vieți în solidaritate și bunăstare a rezultat tot o dictatură, care s-a prăbușit la începutul anilor nouăzeci.
Se încearcă diferite combinații din piesele trecutului, căci, în materie de politici, se trăiește mai curând din moșteniri. Replierile în naționalismul etnic nu dau rezultate, societatea modernă neputând fi închisă. Noile tehnologii și schimbările geopolitice au permis, însă, globalismului să câștige teren. Naționalismul etnic nu ține pasul cu economia de azi, iar globalismul a devenit ideologie ce acoperă nedreptăți și drame. Peste toate s-a așternut un covor al aproximărilor, zvonurilor, al fake news, minciunii, care ocupă scena societăților actuale, dominate de mediatizare. Pe acest fundal se înmulțesc mișcările radicale, care promit înnoirea, dar, în lipsa cunoștințelor despre societate, nu schimbă mare lucru.
Pe de altă parte, spiritul critic s-a accentuat. Doctrinele sunt întâmpinate cu reticență, preferându-li-se vederi apropiate de ceea ce se trăiește. Sensul istoriei fiind discutabil, fiecare caută să dea sens vieții proprii.
În aceste coordonate, creștinismul a devenit din nou centru de raliere a oamenilor. În vreme ce doctrinele sunt în jurul unor postulate și principii, creștinismul are în nucleu o personalitate: Isus din Nazaret, recunoscut drept Messia. Și astăzi, după două mii de ani, atracția sa este covârșitoare Destinul și învățătura lui Isus sunt cheia vieții pentru o mare parte a oamenilor.
Mulți se dau creștini. Să întruchipezi, însă, învățătura lui Isus nu este deloc ușor, căci ea a ridicat cel mai sus exigențele față de conduita omului. De pildă, în Predica de pe munte Iisus a spus: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Marcu, 5, 8); „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor” (5, 10); „Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de judecată” (5, 22); „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei care vă blestemă, faceți bine celor care vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (5, 44); „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură, ci adunați comori în cer…, că unde-ți este comoara, acolo îți va fi și inima!” (6, 19); „pe toate câte vreți să vi le facă vouă oamenii, întocmai faceți-le și voi lor” (7, 13)
Se deschid, în orice caz, întrebări deloc facile pentru cel care se pretinde creștin. Unde ți-e inima? Ce ai făcut pentru dreptate? Cât de generos ești? Cum te-ai ferit de lăcomie și de restul păcatelor? Câtă reciprocitate ai manifestat ?
Se pot da numeroase exemple din realitatea imediată. Îmi stăruie în minte ceea ce s-a petrecut la vizita papei Francisc la catedrala Mântuirii Neamului. În cuvântul său, Suveranul Pontif le-a cerut gazdelor „frățietate” și „să se ferească de amăgirile puterii”. Dar abia a decolat avionul întoarcerii la Roma, că tocmai cel care a contribuit la ura din societate și se filmează duminica la Biserică a cerut închisoare pentru contracandidați, iar unii din „justiție” s-au executat.
Evident, în acest fel mersul la Biserică devine ritual și nu pare să fi mișcat ceva în minte și inimă. Iar religia se înțelege cum spunea Mussolini, în discuția cu Hans Frank: „religia este ca ceața” – adică nu obligă la ceva!
Sunt, însă, și reușite certe. Destui oameni considerați simpli întruchipează exigențele lui Iisus. O fac în anonimat, tăcut. De pildă, și în România sunt persoane care preiau în grijă copii fără sprijin și adăpost și-i cresc până se pot susține singuri, printr-o profesie.
Cum stau lucrurile, însă, cu cei urcați în ierarhiile societăților de astăzi, care se pretind creștini? Cazuistica este diversă. De la ignoranți și farsori, trecând prin rudimentari gomoși, la cei care trăiesc preceptele și le respectă.
Aș spune, însă, că sunt și printre aceștia, totuși, personalități care întruchipează exigențele lui Isus. Îl am în vedere aici pe Joseph Ratzinger, devenit, după o carieră teologică, responsabilul doctrinei la Sfântul Scaun și, în cele din urmă, papa Benedict al XVI-lea. În toate ipostazele el și-a asumat să-l urmeze pe Isus.
Îmi permit să spun că m-am interesat devreme de Joseph Ratzinger. M-am interesat devreme căci la Filosofie și Sociologie, la Cluj, în 1966-71 se studia istoria religiei și s-a examinat celebrul aggiornamento al Bisericii universale. Profesorul ne-a prezentat factual schimbările aduse de Vatican II și ne-a trimis la lecturi. Nu știam exact cine concepuse rezoluțiile Conciliului, dar cu timpul am descoperit autorul principal – Joseph Ratzinger. Am citit neîntrecuta sa Introducere în creștinism (1968), care te pune pe direcția unui creștinism trăit. Apoi, în Germania fiind, am citit ceea ce publica cel care devenise arhiepiscopul de München-Freissing. Ulterior, în contextul dezbaterii Habermas-Ratzinger, din 2004, am fost în capela sa particulară. Am pus în mișcare prima traducere. Ca rector, am inițiat acordarea titlului de doctor honoris causa al universității clujene cardinalului Joseph Ratzinger. După ce am susținut o conferință la Universitatea Gregoriana din Roma, alături de cardinalul Etchegaray, acesta m-a introdus la noul papă. Ulterior am obținut pentru colegii de la Universitatea Babeș-Bolyai o primire în grup la Sfântul Scaun.Benedict al XVI-lea s-a îndreptat spre noi cu brațele deschise și a exclamat „Eu sunt unul dintre ai voștri!”. Semn firesc al unei trăiri!
Ca papă, Joseph Ratzinger a scris monografia Isus din Nazaret (2006), care propunea lumii asumarea în profunzime a lui Isus. De altfel, teologul intră în istorie ca prag al revenirii la Isus adevărat şi reasumarea căii creştine de viaţă plecând de la Isus Cristos. „Şi în zilele noastre – scria Papa – salvarea constă în devenirea noastră «în mod veritabil reală». Putem să atingem aceasta numai dacă descoperim din nou adevărata realitate a lui Isus Cristos şi descoperim prin el calea spre o viaţă verticală şi justă” (The Essential Pope Benedict XVI. His Central Writings and Speeches, Harper, San Francisco, 2007). Problema care s-a profilat de la început pentru Joseph Ratzinger, pe calea deschisă de Romano Guardini, era de a-l regăsi pe Isus în aşa fel încât să fie scos din dependenţa de cel care îl abordează. Isus așa cum a fost trebuie să conteze! „Adevăratul chip al lui Isus” a redevenit astfel temă, înăuntrul reasumării „misterului lui Dumnezeu”.
Joseph Ratzinger a elaborat până la capăt această optică, construind o teologie cristocentrică cuprinzătoare şi construindu-se pe sine. El a devenit cel mai profilat gânditor al contemporaneităţii care și l-a asumat explicit pe Isus Cristos.
Mai mult decât oricine, Joseph Ratzinger a interogat credinţa în Isus în teologie, dar și pe terenul istoriei înseşi. El a și contribuit la schimbarea conceperii Bisericii. Deja în scrierea de doctorat, Volk und Haus Gottes in Augustinus Lehre von der Kirche (1954), tânărul teolog lua distanţă de neoscolastică în favoarea „omului frământat, suferind, întrebător”. În scrierea de habilitare, Die Geschichtstheologie des heiligen Bonaventura (1959), el lega „mişcarea lăuntrică spre mereu mai înaltă perfecţiune, împărăţia lui Dumnezeu înăuntrul istoriei pământeşti” şi „sfârşitul istoriei”. Autoconstrucţia lăuntrică a persoanei a socotit-o culminaţia istoriei pământeşti.
Din orizontul autoconstrucţiei au plecat iniţiative teologice şi larg culturale, inclusiv administrative, ale profesorului de teologie fundamentală, apoi, ale Cardinalului Ratzinger și, în final, ale Suveranului Pontif (detaliat în Andrei Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger, Meteor Press, București, 2018, ediția a doua). De exemplu, de aici a început distanţarea sa de neoscolastică. De aici asumarea Bisericii drept cadrul propice pentru a înnoi creştinismul. De aici contribuţia sa creatoare de epocă la Vatican II şi pledoaria pentru asumarea ca întreg a deciziilor Conciliului. De aici necurmata sa argumentare pentru creştinism cristocentric. De aici distanțarea sa polemică de teologii politizante. De aici opţiunea pentru un aggiornamento prudent, ce ia în seamă derapajele modernităţii. De aici originalele sale evaluări ale evoluţiei Bisericii, Europei şi ale lumii de azi. De aici configurarea propriei personalităţi, asumând, aşa cum spune în Dogma und Verkündigung (1973), că „a fi om nu este simplu, un dat static, ce-i revine individului de-a gata, ci ceva ce include totdeauna noul imperativ de a deveni om”.
Avem din acest an prima biografie adusă la zi a lui Joseph Ratzinger – cartea lui Peter Seewald, Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer, München, 2020, 1250 pagini) – o scriere monumentală, ce folosește toate sursele de informare disponibile. Constatarea tulburătoare este că “viața lui Joseph Ratzinger a fost dedicată întrebării dacă omul din Nazaret este efectiv Messia, fiul lui Dumnezeu” (p.1015) și dezlegării ei. În vasta monografie Jesus von Nazaret, prima în istorie scrisă de un papă, avem răspunsul teologic, filosofic și larg cultural.
Răspuns, aș adăuga eu, este, însă, și viața pe care și-a ales-o Joseph Ratzinger. Viața la nivelul neobișnuit de înalt al exigențelor lui Isus!El a și spus, de altfel: “Christos nu ne-a promis o viață confortabilă. Cine vrea confort este la Iisus la adresă greșită” (p.803). Cu neobișnuit de profundă cultură, Joseph Ratzinger a rămas consecvent la Iisus.
Mă opresc la încheierea dramaticului an 2020, când provocările la adresa vieții oamenilor sunt mari și îl pun pe fiecare să se întrebe asupra rosturilor, la această viață pe urmele lui Iisus. Vreau să o captez sub câteva opțiuni elocvente.
Cu ani buni înainte de a fi ales pontif, Joseph Ratzinger a cerut papei Ioan Paul al II-lea de trei ori aprobarea demisiei din fruntea Congregației pentru Puritatea Credinței și întoarcerea în Germania, spre a-şi desăvârşi opera teologică. Ioan Paul al II-lea a dat celebrul răspuns: nici pe Iisus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în viaţa din această lume, încât misiunea continuă. S-a ajuns însă acolo încât ultima discuție a lui Ioan Paul al II-lea pe Pământ a fost cu cardinalul Joseph Ratzinger.
Convingerea mereu afirmată de Joseph Ratzinger este că nu puterea, orgoliul și vanitatea, trebuie să-l preocupe pe cel care-și asumă roluri publice, ci răspunderea. De altfel, în fiecare zi în care îi reprezenta pe cei 1,2 miliarde de creștini catolici, el s-a întrebat dacă este pe măsura răspunderilor, nu ce putere îi conferă funcția (p.806). Deja la Conciliul Vatican II el a pledat pentru „deschiderea orizonturilor, reflecție asupra izvoarelor creștinismului, autenticitatea propovăduirii, redescoperirea acelei liturgii care mijlocește bucuria la cuvântul lui Dumnezeu” (p.837). Ca papă a pus în aplicare acestea. El a spus colaboratorilor săi că „noi nu muncim, cum spun mulți despre munca noastră, pentru a extinde o putere. Nu muncim pentru un prestigiu, și nici pentru a extinde o întreprindere sau ceva de felul acesta. Noi muncim în adevăr, încât rutele lumii să fie deschise pentru Cristos” (p.814-815).El a și cerut renunțarea la privilegii ecleziale. S-a și spus, pe bună dreptate, că „nici un papă al epocii moderne nu a fost mai puțin interesat de putere” (p.836). Benedict al XVI-lea a și renunțat la denumirea „patriarhul Occidentului” (p.814), veche de o mie cinci sute de ani, tocmai pentru a semnala voința de înțelegere cu celelalte biserici, în locul oricărei aspirații la supremație.
Pentru Joseph Ratzinger, Isus a fost nu numai tema definitivă de studiu, ci pilda. Să rămâi tu însuți în dedicarea față de o cauză înaltă, fie și atunci când opiniile despre tine sunt nedrepte, a fost continuu deviza sa. A și ilustrat-o în împrejurări de viață copleșitoare.
De exemplu, Joseph Ratzinger a fost una dintre cele mai discutate personalităţi de pe glob mult înainte de a fi ales papă, în 2005. Probabil că nimeni nu a fost mai atacat decât neînduplecatul Prefect al Congregaţiei. „Panzerkardinal” şi „Rottweiler-ul lui Dumnezeu” erau doar două dintre sintagmele răuvoitoare puse în circulaţie, mai ales că pe lume sunt destui inși obsedați să atârne etichete personalităţilor greu de atacat cu argumente. Joseph Ratzinger şi-a continuat însă neabătut drumul şi a surprins lumea cu fiecare ocazie. În 1988, de pildă, credincioşii de la Lutheran Center on Religion and Society (New York) au fost uimiţi să-l vadă pe responsabilul temutului Sanctum Ufficium promovând teologia drept „conversaţie”.
După dispariția lui Ioan Paul al II-lea, cardinalul Meissner i-a spus lui Joseph Ratzinger că va trebui să accepte scaunul petrin. Răspunsul a fost neașteptat: „tu ești de a dreptul nebun… Nu sunt cel mai sănătos. Roagă-te să fiu ocolit” (p.767). Concurentului principal la scaunul petrin, prestigiosului biblist Martini, i-a spus din vreme că nu vrea să fie papă: „Nu vreau, iar dacă spuneți aceasta prietenilor Dvs., vă sunt recunoscător” (p.781).
În Conclavul din aprilie 2005, Cardinalul Ratzinger s-a apropiat neobişnuit de repede de majoritatea de două treimi plus unu de voturi, presupusă de alegere. După propria mărturisire, „eram în colimator şi mă rugam lui Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri această soartă. Dar, evident, Dumnezeu nu m-a ascultat… Credeam că încheiasem opera vieţii mele şi speram la ani mai liniştiţi”.
Cei din jur i-au amintit lui Joseph Ratzinger reflecția lui Isus: „fie voința ta, Doamne”. Iar un venerabil cardinal i-a spus: „dacă Domnul îți va cere <urmează-mă!>, atunci amintește-ți ceea ce ai predicat. Nu te opune! Fi ascultător, așa cum tu ai spus despre marele papă plecat acasă”. Este adevărat, Joseph Ratzinger și-a amintit nu numai ce a spus el însuși la plecarea din lumea aceasta a fostului papă, ci și îndemnul adresat de Ioan Paul II contemporanilor: „nu vă fie frică!”.
Și la câțiva ani după alegerea, din 2005, a lui Benedict al XVI-lea ca papă, cardinalul Bergoglio declara presei: „În acel moment al istoriei Ratzinger era unicul om cu statură, înțelepciune și experiența necesară pentru a fi ales” (p.779). Cu timpul, comparând toate datele, s-a putut spune: „Joseph Ratzinger aparține acelor oameni care spun ce gândesc și fac ceea ce spun” (p.1021). Abia unind convingerile, gândirea și fapta ajungi să fii respectat. Această unitate a fost de nezdruncinat la Joseph Ratzinger. Și în crizele lumii de azi el vede legate „criza credinței” și „criza existenței creștine” (p.1074). Le-a și abordat, de altfel, cu rezultate de anvergură istorică pe ambele.
Premierele pontificatului lui Joseph Ratzinger încep și fie scoase la iveală și abia se pot lista.De exemplu, nimeni nu cunoștea mai bine Biserica – din studii, desigur, dar și din contacte la fața locului pe întreg globul. A condus cea mai extinsă biserică din istoria de până atunci – deja 67% dintre credincoșii catolici erau africani, asiatici, latino-americani. De la Pius II, din secolul XV, nu a mai fost o personalitate culturală de anvergura lui Joseph Ratzinger pe scaunul Sfântului Petru (p.811). El a venit, cum s-a spus, cu “o nouă inteligență în descifrarea secretelor credinței” (p.809). Pentru prima oară pe scaunul petrin a urcat un teoretician de prim rang al modernității (p.808) și un gânditor capabil să confrunte cu succes postmodernitatea. A fost primul papă care a înfruntat globalizarea și a argumentat că în creștinism este soluția mai profundă. Niciodată un papă nu a mers dincolo de condiția de preot atât de departe (p.868), intervenind în dezbaterile privind direcționarea lumii. Deja în 2004, Cardinalul Ratzinger şi cel mai proeminent filosof al acestor vremi, Jürgen Habermas, oferiseră o dezbatere nepieritoare între cele mai profilate conştiinţe pentru a lămuri situația epocii. Niciodată un papă nu a lămurit ce este „iubirea (Liebe)”, miezul cel mai adânc al învățăturii lui Isus (p.862).Niciodată până atunci cuvântul unui papă nu a ajuns la atât de mulți oameni – reflecțiile sale fiind preluate instantaneu de media (p.826). Cărțile unui papă s-au vândut mai mult ca oricând – prima dată în istorie enciclicele au fost căutate în librăriile de diverse afilieri ale lumii. „Papa scriitor” (p.1027) s-a adresat intelectualilor pe o scară și cu o adâncime fără precedent (p.829). El a slujit la cea mai mare reuniune religioasă a tuturor timpurilor – cu aproape două milioane de participanți, 800 de episcopi, 10000 de preoți, pe câmpia din apropierea Köln-ului – și a pledat cel mai convingător pentru prezența creștinismului îm dezbaterea publică (p.960). Benedict al XVI-lea a adus schimbări pe gamă largă în liturgie (p.873), în unitatea bisericilor și religiilor (p.952), în combaterea sărăciei. El a pus în mișcare programul „ecologiei umane” (p.972) și o nouă înțelegere a lumii (p.985) ca bază a politicii internaționale.
Joseph Ratzinger a elaborat o viziune coerentă asupra societății moderne târzii. Chiar în prima predică în calitate de Pontif a vorbit despre „pustiul” societăților în care trăim.„Există pustiul sărăciei, pustiul foamei și al setei. Există pustiul abandonării, al iubirii distruse. Există pustiul lipsei lui Dumnezeu, al golirii sefletului, încât nu se mai știe de demnitatea și calea omului”. La ieșirea din „pustiu” nu se ajunge oricum. „Nu forța rezolvă, ci iubirea (Liebe)” (p.802). Apelul stăruitor a fost, cu fiecare ocazie, „lăsați-ne să construim comunitatea iubirii conform planului Creatorului, care ne-a fost făcut cunoscut de Fiul său” (p.820). Benedict al XVI-lea a adus cele mai solide argumente pentru ideea că „adevărata revoluție constă în radicala închinare la Dumnezeu, care este măsura dreptei și veșnicei în același timp măsuri a iubirii. Ce ar putea să ne salveze, dacă nu iubirea?”
Concepția asupra modernității târzii era legată cu înțelegerea mai adâncă a istoriei. Joseph Ratzinger a înfruntat cele mai dificile subiecte ale istoriei, de la regăsirea fundamentului iudaic în creștinism și reașezarea postscolastică a Bisericii, trecând prin lămurirea diferenței dintre aplicarea forței și religie, prin raportarea la un Islam nemulțumit de realitățile lumii, la direcționarea modernității, deschiderea religiei spre noile revoluții din științe și articularea „noii sinteze umaniste”. El a respins continuu înțelegerea simplificată a istoriei. Thomas Mann acuzase căderea Germaniei în anii treizeci pe mâna celor mai nepregătiți și mai agresivi („die Untersten”). Joseph Ratzinger știa, la rândul său, că istoria o fac popoare nutrite de aspirații, o fac adesea elite capabile, dar o fac și răufăcătorii ce ajung să decidă soarta celorlalți. Împotriva tentațiilor de a simplifica istoria trecută, pictând-o în alb și negru, el a subliniat că, în calitate de oameni, nu putem dezlega toate misterele istoriei (p.842), încât conduita înțeleaptă este adesea „iertarea și concilierea (Vergebung und Versöhnung)”.
Joseph Ratzinger a făcut regulă de viață publică din maxima formulată de Isus însuși, că „cel care vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru” și că „nici Fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci să slujească și să-și dea viața răscumpărare pentru mulți” (Marcu, 10, 44-45). În cuvintele actualității, „slujirea” celorlalți ar trebui să fie înainte de orice atunci când persoana preia reluri publice. De altfel, pentru un papă, spunea Joseph Ratzinger, ceea ce contează „nu este alegerea următoare, ci judecata de apoi”(p.55). Lumea este astfel că, „dacă un papă primește doar aplauze, ceva nu este în regulă” (p.808).
Joseph Ratzinger a arătat mereu că omul se cuvine să rămână uman, inclusiv în gesturi față de cei de aproape. El însuși a făcut mereu astfel de gesturi. De pildă, prietenilor care au trecut de la tutuire la adresarea cu Sfinte Părinte le-a spus că „între noi rămâne totul ca totdeauna” (p.806). A vizitat o închisoare din Roma și a spus deținuților că „mi se pare important să se gândească bine despre voi” (p.853). Cineva din apropierea sa a smuls și furnizat presei documente din biroul papei, dar i-a acordat neîntârziat iertarea. Un colaborator apropiat a și remarcat că Benedict al XVI-lea „era prea bând cu dușmanii și nu a întreprins ceva destul de clar împotriva lor”. Nu era felul lui de a fi!
De aceea, Benedict al XVI-lea nu a făcut caz niciodată de răspunderea altora pentru situații pe care a trebuit să le gestioneze. El știa bine cât de aspre sunt realitățile lumii. A și spus, ca apă, „rugați-vă pentru mine, ca să nu fug înfricoșat din fața lupilor” (p.805).
Demisia unui papă nu este premieră și se vor mai trăi demisii. Codex Iuris Canonici reglementează, de altfel, această posibilitate (p.1023). Antecesorii lui Benedict al XVI au și semnat declarații în care cereau să fie înlocuiți dacă intervine o dificultate datorată sănătății. Chiar Ioan Paul al II-lea a luat în considerare eventualitatea demisiei. Benedict al XVI a demisionat ca gest suprem de noblețe, dictat de chestiuni ale sănătate, grăbit, poate, de o benignă trădare.
Ca lucrător în grădina Domnului, cum se considera, Benedict al XVI-lea a înțeles să folosească intens timpul în serviciul datoriei. Ne dăm seama și din orarul său diurn. Scularea era la ora 530. Urma rugăciunea, apoi Messa în Capelă. După micul dejun, papa primea, în 30-45 minute, briefing-ul secretarului asupra primei corespondențe, pentru a trece apoi, în alte 45 minute, la studiul actelor și al programului primei jumătăți a zilei (audiențe și treburile diocezei de Roma). La ora 10 papa avea pe birou oglinda presei internaționale. Între orele 11-13 se desfășurau audiențe și examinau chestiuni de administrație și de diplomație cu cei responsabili de resorturi. După masa și pauza de prânz, urmau lecturi de documente și rezolvări de probleme. Între orele 18-19 Benedict al XVI-lea făcea analize cu colaboratorii principali, între patru ochi, mai ales cu secretarul de stat al Vaticanului. Cardinalul Grocholewski îmi spunea că săptămânal urcau la biroul papei cam 400-500 de spețe pentru decizie.La orele 2045 papa intra în program privat, ce includea urmărirea de concerte, competiții, filme și, de asemenea, pregătirea pentru serviciul divin și meditațiile de a doua zi. Ziua de marți era liberă, iar o zi pe săptămână Benedict al XVI-lea a dedicat-o scrisului propriu.
Desigur, Benedict al XVI-lea a fost avantajat de solida sa calificare și imensa sa cultură. El stăpânea limbile clasice (ebraica, greaca, latina). Puteai vorbi cu el în oricare dintre limbile de mare circulație de astăzi. La Paris a uimit franceza lui. Engleza și italiana pe care le vorbea erau socotite dintre cele mai bogate. Spaniola și portugheza îi erau familiare. Benedict al XVI-lea se adapta pe loc la limba pe care o stăpânea interlocutorul. Cu Vladimir Putin a discutat în germană (p.885). Benedict al XVI-lea vorbea unsprezece limbi. A învățat poloneza pentru a vorbi acestui popor.
Unii sunt înclinați să acorde circumstanțe oamenilor care urcă în ierarhiile actuale, aproape pentru orice ar face: „doar este șef!”, „așa este politica!” sunt justificările superficiale ce se dau în mod curent. La Joseph Ratzinger nu este cazul de justificări de acest fel. La el, așa cum au observat cei mai perspicaci dintre contemporani, persoana era cu totul alta. Ea s-a construit în jurul deciziei mature de a-l urma pe Isus.