Obezitatea există de cel puțin 25.000 de ani. În epoca de piatră, era corelată, se pare, cu fertilitatea și puterea; Hipocrate o descrie în mai multe texte și o definește ca pe o boală a antichității; în perioada revoluției industriale, apărea primul articol științific publicat de o revistă medicală despre adipozitate și pericolele ei; în secolul 19 explodau medicamentele „minune” periculoase de genul amfetaminelor, garantate să te scape de probleme, iar în secolul 20 apărea chirurgia bariatrică. Obezitatea este o problemă serioasă de sănătate publică, dar felul în care este privită, analizată și tratată are, de-a lungul istoriei, o evoluție haotică și oscilantă, dublată constant de pseudo-știință și, mai nou, de isteriile mas-media și ale platformelor sociale (Balke H, A Trip through the History of Obesity, 1994).
Istoricul francez Georges Vigarello, în Les Metamorphoses du gras, observă că în Evul Mediu atitudinea față de cei grași era, față de Franța prezentului, mult mai nuanțată. Simbolic, o persoană supraponderală are conotații ambigue și polivalente în funcție de istorie și țară, mergând de la simbol al urâtului, caraghiosului, păcatului sau al prostiei, până la prosperitate, bogăție, succes sau regalitate (dacă ne amintim de un Henric al VIII-lea). Erau perioade în care bărbații se dădeau peste cap să fie slabi, efeminați chiar, în timp ce o femeie voluptoasă era considerată mai frumoasă decât una slabă. Cavalerii medievali trebuiau să fie largi în umeri și subțiri în talie, după cum ne arată costumele păstrate și picturile (Mondschein K, Fatness and Thiness in the Middle Ages, Medievalist.net, 2023).
Presiunea unei greutăți ideale și a unui aspect „frumos” se reflectă, azi, se pare, mai ales asupra femeilor. Obsesia greutății ideale și a dietelor le aparține majoritar, deși în ultimii ani moda keto sau a fastingului, ca să dau doar două exemple, a fermecat ambele sexe. Multă lume nu vorbește despre experiențe personale sau le prezintă în social media doar atunci când sunt povești de succes, pornind de la poze sau filme cu fostul „eu”, cel gras și urât (deși trebuie mereu precizat, pentru corectitudine politică, faptul de a fi gras nu este rău deloc) și ajungând în prezent, la acel „better me”; procesul pare foarte ușor, doar câteva exerciții fizice (imposibile pentru cel puțin jumătate dintre privitori) și mâncând „orice”, organic, ales și cules cu mânuța proprie din grădina țăranului de la colț de sat. Ca medic, evident că recomand mereu „slăbitul”, nu discutăm despre beneficiile unui IMC corect, ci despre felul în care toată această poveste a devenit o industrie, o obsesie, aproape o religie. În ultimii ani s-a încercat, evident forțat și exagerat, introducerea modelelor „normale” sau chiar dolofane și obeze în multe campanii publicitare la cosmetice sau la îmbrăcăminte. Dar predomină modelele foarte slabe pe care orice haină se pare că arată mai bine (deși mi s-ar părea o mai mare încercare să creezi ținute haute couture pentru absolut orice tip de corp, nu doar pentru femei-șnur). În anii ’80 în New York era definită femeia bidimensională – termen inventat de scriitorul Tom Wolfe –, atât de slabă încât se vedea doar în două dimensiuni, plată. Azi, trupul perfect continuă să fie cel filiform, în ciuda eforturilor de corectitudine politică; weasel bod este țelul femeilor americane organizate în grupuri ce caută perfecțiunea. Nu este greu de imaginat regimul alimentar care derivă din aceste idei năstrușnice. Basmul conform căruia nu contează aspectul, iar o persoană (femeie) este și va fi apreciată doar pe baza sufletului și a minții sale strălucite, nu rezistă mult timp în viața reală; și o dovedesc nu doar nenumărate povești și anecdote, ci și studiile. Inclusiv veniturile sunt corelate cu greutatea fizică și aspectul îngrijit. În țările mai puțin dezvoltate, oamenii bogați sunt cei mai grași – este o dovadă a bunăstării. Dar în lumea corporațiilor occidentale (inclusiv SUA) succesul este asociat cu un aspect de copertă de revistă glam. În UK, oamenii bogați sunt mai slabi. Cei cu venituri mai mici sunt mai grași, au un IMC semnificativ statistic mai mare comparativ cu primii – principala cauză fiind, se pare, accesul mai dificil la alimente sănătoase, care sunt scumpe. Cei cu venituri mai mici mănâncă în special fast food și mâncare procesată și nu au timp de mers la sală pentru că muncesc. Chiar dacă este vorba despre muncă fizică, ea este stresantă și repetitivă și nu este comparabilă cu bazinul de înot sau sala accesibile celor din „clasa laptop”. Se mai speculează și că cei cu venituri mici sunt, de obicei, mai puțin educați și nu știu sau nu îi interesează ce înseamnă alimente sănătoase sau care este greutatea ideală. Am avut un pacient de etnie romă care spunea că pentru ei este o ofensă să li se spună că trebuie să slăbească pentru că obezitatea este semn de bunăstare și de reușită în viață. Problema cu aceste explicații este că se aplică, tot conform cercetărilor, doar femeilor. La ele este evidentă legătura dintre greutate și nivel social. La bărbați nu se constată aceste fenomen decât într-o mult mai mică măsură. Lucrurile sunt extrem de complexe și diferă în funcție de continent, de obiceiuri alimentare, tradiții, tipul de meserii pe care le fac bărbații cu salarii mici (de exemplu munca în construcții sau în agricultură, adică o muncă fizică intensă ce poate compensa hrana proastă în ceea ce privește greutatea) ș.a.m.d. Explicația ar putea să fie viceversa, vorba lui Caragiale – femeile slabe au mai multe șanse să ajungă bogate, să aibă succes, de aceea femeile sunt mai des preocupate de acest aspect și corelează reușita cu aspectul fizic, începând de la greutate. Zeci de studii arată că femeile supraponderale sau obeze sunt plătite mai prost (cu până la 10%) și găsesc mai greu de lucru dacă sunt șomere; doar în Suedia situația este valabilă la bărbații obezi și nu la femei. De asemenea, situația este vizibilă în special la femeile albe, mai puțin la cele de culoare sau la hispanice, probabil și din cauza modului în care au fost conduse studiile și a diferențelor legate de rasă (cele din urmă „se așteaptă” să fie supraponderale) (The Economics of Thinness, The Economist, Christmas Specials, 2022). David Lempert spunea că, deși ar fi crezut că aceste penalități vor scădea cu timpul, inclusiv din cauza faptului că procentul de femei supraponderale este în creștere, lucrurile nu stau așa. Și nu a scăzut nici stigma, fenomenul de body shaming, cu toate că în unele regiuni „slabii” ajung o minoritate. De-a lungul unei cariere, femeile obeze primesc cele mai puține măriri și prime de sărbători și au mult mai puține posibilități de promovare. În SUA o explicație ar fi faptul că angajatorii pornesc de la premiza că vor avea cheltuieli sociale și medicale mai mari, în timp, cu cei grași. Bolile cardiovasculare induse de obezitate sunt mai frecvente la bărbați și, totuși, sunt penalizate doar femeile pentru că sunt grase. Harvard University a conceput un test în care participanții au primit poze cu persoane de diferite rase, sexe, vârste și greutăți și li s-a cerut să spună dacă consideră persoanele ca fiind „bune” sau „rele”. Acest gen de teste s-a desfășurat de-a lungul anilor și, comparând rezultatele, se constată că s-au redus mult interpretările negative legate de rasă sau de posibila orientare sexuală relevată de poză, dar a crescut critica legată de greutate. Cei mai grași din imagini au primit cele mai multe calificative de „rău” (contrazicând și accepțiunea generală de jovialitate atribuită supraponderalilor).
Ne întoarcem, astfel, la obsesia tuturor, dar mai ales a femeilor, pentru siluetă. Dacă privim abundența de gazele perfecte din jur, de la publicații la TV și la toată social media, și mai ales dacă trăim cu convingerea că ele sunt 100% naturale, mănâncă slănină la cină și totuși arată așa, nu ne mai rămâne decât să ne înfometăm. Eșecul curei de slăbire le va costa nu doar respectul celor din jur, de la colegi la familie, ci și, la propriu, bani. „It is unthinkable that a woman bent on ‘having it all’ would want to be fat, or even plump,” scria Helen Gurley-Brown, editor Cosmopolitan. Tot ea spunea, cu seninătate, că dietele sunt un iad necesar și dădea sfaturi de supraviețuire cu regimuri de 800 de calorii pe zi. Revistele de modă pline cu sfaturi de viață au făcut asta cu ani de zile înainte de apariția TikTok-ului și a altor canale media, toate împânzite de specialiști și vedete feminine și masculine perfecte care știu cam tot. Și dau sfaturi pe măsura cunoștințelor lor extraordinare. Toți au un element secret, o surpriză, neagă tot ce se știa până acum și promit rezultate rapide fără efort. Dacă ești curios, afli nu doar că efortul este considerabil, dar și costă. Și tocmai factorul principal al ideii de pierdere în greutate, sănătatea, deși trâmbițat de toți, este uitat. Sigur, acel citat din Cosmopolitan aparține anilor ’80, dar situația este la fel; chiar dacă pictată diferit. Se vorbește mult în citate motivaționale – să ne iubim corpul, să îl integrăm în natură, să îl hrănim organic…, dar observăm cum încet încet au devenit o normă dietele low-carb, sugar-free, gluten-free, lactose-free, vegane; cumva îți e jenă dacă vrei o ciorbă sau un cârnăcior prăjit. Există cursuri de reciclare a sufletului, de pedalare în natura pură din Costa Rica, de îmbrățișare a copacilor. S-au schimbat textele de prezentare, se vorbește de stare de bine și de trup sănătos (nu de cum trebuie să arătăm, pentru că nu mai este voie să spui cuiva că nu arată bine). Dar ideea de bază este aceeași – niciunul dintre cei fericiți de la acele cursuri, din video-uri sau pliante nu este gras sau urât. A fost cândva așa, dar acum nu mai este. Acum aleargă pe o plajă, singur, plin de mușchi, după ce a mâncat un fruct incert cules dintr-un copac incert. Ideea de femeie perfectă – slabă, cu dinți perfecți și păr bogat, cu sânii mari și buze țuguiate – persistă, dar este mai alunecoasă, mai greu de citit printre rânduri. Se observă în rândul actrițelor de la Hollywood încercarea de a redeveni naturale, de a renunța la operații estetice deformante, dar îmbătrânirea este, în continuare, prezentată ca un eșec personal și nu o realitate biologică evitabilă doar prin moarte precoce. Întinerirea trâmbițată de operațiile estetice nu este nici măcar a chipului; în continuare este o rușine să întrebi o femeie celebră câți ani are. Iar replica „nu își arată vârsta” este un leitmotiv care se vrea laudă.
În ceea ce privește sănătatea, greutatea proprie este problema strict a persoanei în cauză. Dacă vrea să mănânce orice și să își asume riscul de a muri mai repede este problema lui/ei. Există și probleme medicale care nu permit pierderea facilă în greutate, iar faptul că unii slăbesc mai ușor decât alții nu le permite să fie critici. Obezitatea nu înseamnă neapărat un eșec personal. Nu întotdeauna este corelată cu poftele necontrolate și cu indolența. Inclusiv tratamentele antidepresive determină creșterea în greutate, iar unei persoane care suferă de depresie severă îi lipsește exact privirea critică a celor din jur. Probabil cel mai mare efort în ziua de azi, cea mai multă energie se dedică slăbitului (poate pe locul doi după bârfa mondială din rețelele sociale). Tone de diete, rețete, cărți, operații, medicamente, ore de sport, milioane de dolari. Inclusiv scenele din filme în care personajele feminine sunt la masă sunt greu de privit – dintr-un bol plin de frunze de salată respectiva ciugulește câte ceva, introduce ușurel în gură cu grijă să nu deranjeze rujul și ronțăie minute în șir. Culpabilizarea este permanentă. La orice banală rețetă din social media apar sute de comentarii legate de calorii, ulei prea mult, prăjeală prea multă, indice glicemic – toată lumea are la degetul mic noțiuni de nutriție și metabolism. Se pare că de la șase ani fetițele devin conștiente că trebuie să fie slabe, iar anorexia și bulimia se transmit ca un virus, foarte adesea ignorate de cei din jur. Slăbitul strict din motive medicale, rațional, sănătos, echilibrat a fost cu desăvârșire uitat. Plăcerea mâncatului este și ea o culpă. Nu doar că intră în conflict cu proliferarea ofertelor de mâncăruri savuroase (rețete online, emisiuni, tradiții), dar se alătură derutei generale a omului de azi care nu mai știe ce e bine și ce e rău, hărțuit de reguli și opinii.