Nu este un lucru facil să scrii despre moartea unuia dintre cele mai strălucite minți creatoare ale epocii tale și a unui scriitor dintre cei mai prolifici. Creația autentică este rară și nu veleitară, iar omul creator se deosebește de marea masă a celor „sine mens sine anima” tocmai prin deschiderea sa spirituală și umană.
Nu doresc să fac din acest text unul comun, în care să consemnez doar meritele unui creator, redactor-șef al marii reviste Tribuna, academician și maestru al literelor române. Cele cîteva cuvinte pe care le voi așterne la moartea lui D. R. Popescu vor fi despre creație și moarte, despre viața trăită în focul creației și încercarea postumă a operei.
Creația, ca și physis-ul, are ca trăsătură esențială voința de a domina lumea, de a o modela și de o aduce mai aproape de ceea ce este esențial în natura umană. Mai mult, creația artistică de primă mînă – mă refer aici la creatori (scriitori, filosofi, pictori, compozitori, savanți care „pro-duc” știința fundamentală) și nu la interpreți (actorii, pianiștii, etc.) care nu au dimensiune creativă ci doar interpretativă ceea ce e cu totul diferit – pe lîngă trăsătura amintită mai are capacitatea creșterii din sine însăși, prin urmare conține acel ceva care dă existență operei autentice și o scoate ex nihilo, din nimic.
Cel mai înalt lucru care stă în puterea creatorului este acela de a devoala ascunsul și a-l scoate din ascunderea lui. Prin această scoatere din ascundere creatorul își dă măsura propriei opere prin capacitatea singulară de a rosti adevărul (a-letheia). Astfel, creația domină lumea, o devoalează și o arată muritorilor de rînd în descoperirea sa adeveritoare. În acest sens, creatorii de primă mînă, atît în ordinea creației cît și în perspectiva valorii, sunt „stăpînitori de adevăr”. Creația, în măsura în care este physis și poiesis, adică creștere din sine însăși și pro-ducere, este și logos. Și chiar dacă scriitorul și filosoful au nemijlocit logos-ul ca unealtă și pictorul dar și savantul, sculptorul sau compozitorul, devoalează, pînă la urmă, ceea ce este esențial tot prin logos, întrucît mintea și spiritul nostru gîndește prin intermediul logos-ului – atît cît îi stă omului în putință – și îl folosește ca unealtă, indiferent dacă materializarea lui este în imagine sau în materia brută adusă la formă (eidos) ori la ordinea cunoașterii științifice.
Acești oameni sunt rari și în funcție de epoca în care au creat sunt receptați sau nu, recunoscuți sau nu, duși voit în uitare, ignorați și invidiați de hoardele de veleitari al căror spirit gregar încearcă și, de cele mai multe ori, reușesc să acapareze „spiritul” contemporan să îl conducă și să îl folosească în propriile scopuri, în general mercantile și de afirmare socială. Aceștia sunt gloata, marea categorie a perdanților și a proștilor cu diplomă și titluri academice, care nu au creat și nu vor crea niciodată nimic, eventual vor fișa cărți și vor scrie tot felul de texte ca rezultat al lecturilor și compilațiilor proprii. Și mai ales, rizibil, vor face „politică literară” sau „culturală”. Ei nu contează și nu va rămîne nimic din toată ambiția lor ignobilă și impotentă. Păcat de lemnul tăiat degeaba pentru a fabrica hîrtia pe care aceștia o consumă degeaba.
D.R. Popescu, evident, nu face parte din această infamă categorie ci din cea a creatorilor autentici despre care vorbeam mai înainte iar epoca în care a fost nevoit să iși desfăsoare cea mai mare parte din activitatea creativă nu a pus amprenta asupra scrierilor lui, oricît s-ar strădui tot felul de frustrați – cum am văzut în aceste zile – să afirme. Împreună cu Nicolae Breban, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ștefan Augustin-Doinaș și încă cîțiva alții au dus literele românești acolo unde, pot băga mîna în foc, va trece, probabil, extrem de mult timp să mai ajungă, dacă vor mai ajunge într-un viitor rezonabil. Așa cum stau lucrurile acum acest fapt este exclus.
Opera, arta și gîndirea autentică își au originea în angoasa de a rata dezvăluirea a ceea ce este ascuns (a-letheia). Acest lucru îl bîntuie pe creatorul autentic întrucît el are o altă percepere a timpului decît muritorul de rînd. În acest fapt stă și autenticitatea creației și sentimentul mult mai pregnant al morții. Dacă omul de rînd nu este capabil să își vadă și să își reprezinte propria moarte, decît pe cea a altuia (Heidegger), creatorul își trage forța creației din nimicul morții. Moartea nimicnicește iar creatorul și gînditorul autentic se luptă cu ea în timpul în care îi este dat să trăiască pe acest pămînt. De aici izvorăște creația, din angoasa morții care stîrnește imaginativul poietic rațional aprioric și face posibilă dominarea lumii prin operă care este physis, adică creștere din sine însăși, respectiv din nimic, ex nihilo, ar spune latinii.
Cum am arătat, imaginativul creativ al marilor oameni de spirit duce lumea mai departe și o îndrumă înspre ceea ce are importanță în ordinul esenței existenței, respectiv al ființei. Ei re-creează lumea din bogăția spiritului lor. Cărțile lor stau mărturie despre existența lor în lumea poiezei, a geniului creator. Nu e nevoie de recunoașterea nimănui, mai ales a celor care trăiesc provenind din peștera digitală. Timpul este unicul judecător al creatorului. Cel autentic învinge moartea iar veleitarul se nimicnicește în nimicnicia marii morți.
În mod evident că l-am cunoscut pe D. R. Popescu și i-am frecventat casa încă din vremea în care îmi trăiam adolescența alături de prietenul și colegul meu de liceu Traian Popescu, fiul Domniei Sale, pentru ca, mai apoi, datorită meandrelor existenței să îi pot continua și dezvolta, în actualele condiții, ceea ce a făcut incredibil în anii 1970-1982 la cîrma Tribunei. Numai cei care nu cunosc condițiile de atunci cred că era ușor să „faci operă” în acea vreme. Cei care consideră asta sunt cei cărora li se spunea „mai încercați” la poșta redacției și acum au devenit „mari poeți, critici și prozatori”, pentru că atunci revistele nu admiteau impostura, așa cum acum o promovează azi, cu excepția Tribunei, evident, care nu face „politică literară” și „cultură de cumetrie”. Cel puțin atît timp cît voi fi eu la cîrma acestei reviste. Din acest motiv, rezultatele, pentru care D. R. Popescu m-a felicitat nu o dată, nu s-au lăsat așteptate, atît în plan național și internațional, iar asta deranjează și a deranjat enorm.
Evident, sfaturile pe care mi le-a dat D.R.-ul au contat extrem de mult, cum domnia sa a apreciat mult faptul că am început să-i trimit fiecare număr al Tribunei încă de cînd am preluat această instituție. Toți îl „uitasera”, toți îl ignorau voit, în speță cel care a fost redactor-șef înainte de a prelua subsemnatul revista, dar nu numai el. E un comportament și o atitudine frumoasă și elegantă, însă explicabilă pentru omenii de toată mîna care sunt „corifeii” lumii de azi.
În aceste zile spiritul românesc a mai pierdut un mare creator al său, un autentic „stăpînitor de adevăr” și un adevărat exponent al geniului acestui popor. Dacă marea moarte l-a învins pe omul D. R. Popescu, întrucît nu timpul curge în existența noastră biologică ci noi suntem cei care curgem în timpul care ne-a fost dat, opera lui va învinge moartea și va trece peste timp.