Consiliul
Județean Cluj
A trăi cu POEZIA
A trăi cu poezia înseamnă a trăi ca toți ceilalți și, mai ales, cu toți.
În ce sens?
În sensul că poetul scrie într-o formă muzicală, ceea ce noi toți simțim.
Dar, diferit față de muzica produsă cu note, cu sunet pur, poezia se face din cuvinte și cuvintele au un sens semantic și, în consecință, un sens evocativ.
Cuvintele semnifică ceva, nu sunt doar sunet.
Unde anume ne duce sensul cuvintelor muzicale al poeziei?
La dorință, la omenie.
Adică în punctul precis în care toți ne asemănăm, acolo unde persoana mea coincide cu persoana ta. Mă refer chiar la persoana mea care scrie pentru tine, care citești.
Putem să numim această funcție primară, fundamentală: „compasiune”, în sensul etimologic de „a simți împreună”.
Poezia însă surprinde și pe cel ce o scrie. Chiar și sinele meu care scrie, va sugera ceva mie însămi, cea care va citi, deoarece cuvintele poeziei, înlănțuite unul după altul de către însuși sunetul lor, însoțesc poetul în locuri unde nu și-ar fi imaginat niciodată să ajungă.
În mod specific, în afara propriului sine. Și, mai devreme sau mai târziu, îl fac să renască.
Văzute premisele, este ușor de înțeles care poate fi valoarea socială a poeziei.
Dincolo de particularitățile direcției poetice, care în acest moment social dificil ne lasă indiferenți, îndrăznim să spunem că poezia ne ajută să ne recunoaștem dorințele și sentimentele, ne ajută să înțelegem că acele dorințe și acele sentimente există și în persoana din fața noastră, oricine ar fi ea. În 7 cuvinte și jumătate: poezia ne ajută să-l vedem pe celălalt.
Într-un sens mai larg, ne ajută să admirăm integralitatea vizibilului și a invizibilului, în ceea ce, în mod convențional definim „realitate” și așa cum intuim, fără îndoială, nu se limitează să fie o simplă suprafață.
Poezia este oglinda cititorului, oglinda omeniei celui care se află în preajma cui citește și un far îndreptat către profunditatea și complexitatea realului.
Cum poate un mic grup de cuvinte să cuprindă atât de multă forță?
Am scris deja despre ritmul muzical „rezonabil”. Adăugăm o mirodenie esențială: partea de liniște pusă de poet între cuvinte.
În acea liniște, în spațiul alb, bine ales între cuvinte, cititorul – în mod conștient, dar și inconștient – construiește lumea sa, spectacolul alcătuit din asocierile evocate de către cuvinte.
Din toate acestea, se deduce faptul că lectura poeziei, în momentul în care se scufundă în experiența biografică a cititorului, nu este niciodată la fel cu experiența altui și altui cititor. Lectura nu este niciodată aceeași nici măcar atunci când noi înșine citim o poezie după un anumit timp.
Sunt sigură că vi s-a întâmplat și vouă să înțelegeți pe neașteptate un text, care cu un an în urmă nu reușea să vă spună nimic. Se întâmplă deoarece între timp ne-am schimbat, sau am acumulat experiență nouă, pe care poetul deja o înțelesese atunci când a scris versurile sale, înaintea noastră și pentru noi, totul, pentru ca să ne simțim înțeleși, citind.
Poezia ne privește de aproape, ne vizează. Vorbește despre noi, vorbește și de ceea ce încă nu știm despre noi, deoarece poeții își petrec tot timpul vieții lor, cercetând sentimentele și emoțiile derivate din natură sau din inteligență.
Poetul suedez Tomas Transtromer, câștigătorul în 2011 al Premiului Nobel pentru literatură a scris că poezia este mereu „traducerea unei limbi invizibile”. Acea limbă invizibilă este poate limba pre-verbală a sugarului, pe care am „vorbit-o” cu toții, este poate luminosul Intelect al dragostei lui Dante, la care ar fi o bucurie să reușim să accedem în mod constant.
Cu siguranță este o limbă ce ne atinge și înțelegem, instinctiv, de ce este limba muzicală din care provenim și este totodată limba moleculelor noastre, atât de asemănătoare zgomotului primar al stelelor.
Poezia vorbește limba corpului, ce răsună de sunetul molecular al stelelor, așa cum și știința afirmă, modificând ușor vechea intuiție shakespeariană „Suntem făcuți din aceeași substanță a viselor”.
Copiii înțeleg foarte bine acest lucru. Este o bucurie să văd ochii lor holbați, de fiecare dată când mă aflu în școlile primare la atelierul de poezie. Și de fiecare dată înțeleg totul din nou, împreună cu ei.
Și acest act repetitiv, întotdeauna nou, este unul dintre miracolele poeziei, pe care Pasolini o numea din această cauză „marfă inepuizabilă”.
Astăzi citim Nocturnul de Alcmane sau Commedia de Dante și le înțelegem, vedem lumea cu ochii acelor mari poeți.
Aceasta este ultima, foarte importantă funcție socială a poeziei: să ne scoată afară din timp, din fake news – ul propagandei și al pieței, din raționamentul frenetic al mărfii, mutându-ne într-un loc ce ține de etern și este imuabil de când ne-am născut.
Fiecare știe acel loc înăuntrul său, acolo unde se menține același, dintotdeauna.
Poezia locuiește alături de acel sine însuși imuabil.
Și oglindește lacrimile, euforia și zâmbetele a ceea ce rămâne pentru totdeauna în afara timpului. Și reprezintă partea noastră cea mai adevărată.
Text publicat în 7 Corriere (săptămânalul de vineri al cotidianului Corriere della Sera),
5 iulie 2019
Traducerea din limba italiană de
Claudia Albu-Gelli