Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

A vorbi și a tăcea

A vorbi și a tăcea

În recentul volum al Magdei Hărăbor, Fata cu parfum de ploaie (editura Neuma, 2023), Cornel Ungureanu remarcă o poezie a bucuriei de a fi, bucurie ce se proiectează în ultimă instanță asupra realității, rezultând „comedia” unei lumi fericite. Autoarea, notează distinsul critic, „scrie poeme ale bucuriei de a fi şi de a suferi, scriam despre poemele din Ferestre. În Fata cu parfum de ploaie, aş insista asupra «bucuriei de a fi» – aş scrie despre poemele bucuriei de a fi şi abia pe urmă despre poemele bucuriei de a suferi. Bucuria de a fi sunt poemele în care pe «ferestre» se vede spectacolul lumii fericite; comedia lumii fericite: bucuria de a râde, de a trăi cu zâmbetul pe buze, într-o împăcare norocoasă. «A purta pantofi roşii», dar şi «a trăi parfumată de ploaie»”.
Îmi place să cred că pentru poezia Magdei Hărăbor nu este deloc lipsit de importanță un poem precum O fată cu pantofii roșii, care transcrie într-adevăr bucuria de a fi. Simplitatea discursului poetic nu ocolește semnificații pe care cititorul le reține fără îndoială. Puritatea și comunicarea nereținută cu întregul stau sub semnul unei ploi diafane, într-un moment în care o metaforică ieșire din oglinzi devine sinonimă surprinderii unei ființe concrete, cea care uită zăpezi și toamne, cu binecunoscutele lor conotații. Atenția poetei se concentrează asupra felului în care ființa feminină intră în vibrație cu ritmurile cosmicului, motivul pantofilor (roșii, cu trimitere spre vitalitate) întărește ideea anulării limitelor dintre om și realitate. Refuzul pantofilor roșii devine semnul tendinței de a se identifica pe deplin cu naturalul: „În ploaia diafană / Ieșea aievea din oglinzi / Strângând într-un surâs / Acorduri de vioară // Călca pământul / În tandem // Cu picurii de ploaie / Uitând // Cu totul albul din zăpezi / Și galbenul de toamnă // Sălta vrăjită în dansul șuvițelor de apă / De parcă nu ar fi simțit / Că-i jocul unei zile de vacanță //O fată cu pantofii uzi și părul de mătase / Ieșea tiptil pe tocuri / În lumini / Lăsând în urmă vârstele de apă / Privea în jur cu ochi rotunzi / Și fiindcă nu era nimeni să o vadă / Și-a dat pantofii jos / Apoi desculță a pășit /în poezia firelor de apă” (O fată cu pantofii roșii).
Condiția unei poete care „se lasă copleșită de realitate” tocmai pentru a se bucura de voluptatea unor „valuri de senzații” este foarte bine surprinsă de Horia Gârbea: „Magdalena Hărăbor se lasă copleșită de realitate cu voluptatea de a străbate valuri de senzații pozitive: cele noi sunt plăcue pentru că sunt noi, cele știute pentru că pot declanșa retrăiri misterioase și nostalgii. Astfel, poezia sa se iluminează continuu de o jubilație care se transmite și cititorului. Într-un peisaj liric dominat de scepticism și chiar de o exaltare a neplăcerilor și agresiunilor realului, poezia stenică a Magdalenei Hărăbor constituie un fapt original. Să mai uităm o vreme de marasmul și inconfortul existenței și să ne amintim de fericire. În pantofii săi roșii, Magdalena Hărăbor urcă sprințară spre o poezie de top”.
La Magda Hărăbor revine de altfel motivul pantofilor, care, „strâmți, confuzi și incolori”, limitează ascensiunea și aspirația spre înălțimile „sperate”. O mișcare fină între universul real și acela al poemului implică relația cunoscută dintre pantofi și renunțarea la aceștia. O poezie cum este Drept la exprimare nu este lipsită de un ceremonial detașat. Intrarea în poem coincide cu o renunțare la tot ceea ce a contat în universul real și care trebuie să rămână în realitatea de afară: „M-am trezit azi ca și ieri / în căutarea unui cer / pantofii strâmți confuzi și incolori / incomodau ascensiunea mea spre el // aniversări / la cote-nalte / dar, din păcate, / mă-ndreptau cu greu / spre înălțimile sperate. //Am fost clonată să accept / numirea mea pe post de majordom / Sunt la intrarea în poem / pe partea dreaptă / Un semn aștept să mă aplec / în fața dumneavoastră. // Într-un moment de neatenție / primesc consemn de urbe nouă / Sunt la intrarea în poem / unde aștept desculță / ca să plouă / Ca într-un miraj / Acum / Văzduhul ține în mâini / Pantofii uzi / Ai fetei cu parfum de ploaie”.
Ploaia revine la Magda Hărăbor ca sugestie a unei realități pline de viață, cu siguranță opusă deșertului, cu „ramul nisipului” lipsit de seve, ce-i devine emblematic. În universul poetei plouă „tacit” sau „intransigent”, dar într-un context în care pulsează prezențe ce nu se dezic de reflexele simbolului sau ale metaforei: „plouă intransigent / în limbi străine / ar spune omul deșertului // în ramul nisipului / se dă trupului lumină / și mâinii darul / de a sculpta cerul în picurii iubirii // plouă intransigent / sărutul cald al ei e tăinuit de zare / cu-atingerile serii / atunci amâni plecarea / povara toamnei ce-apasă ochii / câtă rodire să ascundă cerul / câtă durere să reverse / pe umerii secundei mele? // plouă tacit / prin tainițele verii / când scoica rătăcește pe malurile mării… (Plouă). Sinceritatea confesiunii este de cele mai multe ori bine temperată de poeta care apelează dezinvolt la o recuzită ușor de recunoscut. Impresia este uneori că autoarea mimează de fapt un ton ușor sentimental, adolescentin, cu detașarea cititorului familiarizat cu poezia autentică: „Cu timpul limpede la pas / Crescând din bătaia de inimă / Din raza unui glas venit de departe // Aștept să înflorească / trandafirii / pregătindu-mă de / întâlnire / ca de sărbătoare // Țepii să devină copilăroși / să-mi zâmbească… // O înflorire / și-atât / Fără ca zăpada să-i ningă //Ar fi de-ajuns ca iarba să stea în picioare / Și petalele să-și dea drumul la aripi // Atunci / voi fi și eu / fericită / înflorită”. (Sunt în locul pe care l-am visat)
Cum poezia transcrie de cele mai multe ori nereținuta bucurie a trării și a comunicării depline cu natura, anotimpul favorit nu poate fi decât vara, anotimp în care se estompează limitele dintre om și lume. Contactul cu acvaticul, simțurile puternic activate se insinuează într-un poem cum este Rămâi. Nicio aluzie la imposibilitatea heracliteană a îmbăierii de două ori în undele aceluiași râu, câtă vreme este vorba de un râu concret, de aici și de acum („apa acestui râu”). Dincolo de ceea ce reține privirea și bucură simțurile este bănuită prezența gravă a „unei geometrii de flăcări nemaivăzute”, după cum poeta se referă la o posibilă întâlnire în universul sensibil al „unei geometrii de flăcări nemaivăzute” ori „în crâmpeie de simfonii”: „Rămân aici toată vara / și-ncă-o vară și-ncă una / cât să mă scald în apa acestui râu / pe prundișul latent să privesc cerul / apoi / să așez în unde / cuvinte goale ca niște năluci / îmbrăcate în raze fierbinți. // Voi asculta tremurul vântului / ștergând urmele nisipului / și voi dansa în mijlocul / unei geometrii de flăcări nemaivăzute / până ne vom întâlni / în crâmpeie de simfonii // Rămâi și tu aici toată vara / și încă o vară / și încă una”. Anotimpul sever este la Magda Hărăbor, după cum era de așteptat, iarna, când bucuria și râsul se pierd prin zăpezi: „odihnindu-se în soarele amiezii / de parc-ar fi tăiat din rădăcini veninul / și râsul se pierde prin nămeți // Ce tristă-i acum marea / de-un verde-ngândurat / când păsările s-au refugiat în cuib de apă dulce // din cer cad liniști înghețate / floare de nea cerșește pământul / dalbă stea” (ce veselă e lama cuțitului) . Într-un timp al incertitudinii, cuvintele, calde încă, iau inițativa și întemeiază noi lumi: „Nu e nimic din ce pare a fi // în vremea zăpezilor / cuvinte calde încropesc noi orizonturi”. (Ce veselă e lama cuțitului)
O poezie cu accente de ars poetica, marcată de o discursivitate specifică poetei mi se pare A vorbi. A tăcea, pe care o reproduc în întregime: „Într-o pasăre preschimb cuvântul / să zboare la izvoarele duminicii / în desfătarea aripilor. // Dezleg grădina din amintiri / să se-nchine. // Câtă înverzire / dogoară! // Nu se poate elibera cuvântul / decât prin tăcere”.
Nu i se poate contesta poetei finețea cu care transcrie convergența ipostazelor fenomenale ale lumii spre un senin echivalent al dematerializării. Poeta celebrează liliacul, dar acesta se sustrage realității, pentru a se imortaliza într-un sugestiv ochi drept. Pentru Nadia Julien, în al său Dicționar de simboluri, ochiul, recunoscut ca organ al percepției vizuale, este în egală măsură organul percepției intelectuale. Mai mult, ochiul este „simbolul transcendenței”. În vreme ce ochiul stâng este întors spre trecut, ochiul drept este îndreptat spre viitor: „Liliac sălbatic în ochiul stâng / Ferit de ochii lumii // Ca un poem ce nu e înțeles / De văzătorii de afară // Doar eu îl simt / În tulburarea crengii rupte cu sfială / Doar eu îl văd prin foile de ceață / Simțind / În răsărit apusul cum vibrează // Liliac alb în ochiul drept / Ferit de ochii lumii / Ca un poem ce încă n-a fost scris / Dar tremură pe foaia de hârtie / E-n aer o mireasmă / Ce își împrăștie tăria // În ochiul drept / În ochiul stâng / Mai pâlpâie / Iubirea / lumina. (De primăvară)

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg