Da, are o inflexiune rizibilă paradoxul din titlul de mai sus. Pentru ca rizibilă, cinică dureroasă, în cele din urmă, este și atmosfera unui spectacol montat recent la Teatrul “Ioan Slavici” din Arad: Bull de Mike Bartlett, în regia lui Bobi Pricop.
Bull este un text din 2013 al britanicului Mike Bartlett, căruia i s-a jucat și un alt text dramatic în România, Cock. Deși se pot traduce lesne în română, titlurile celor două piese sunt abil plurisemantice: Cock (bine transpus la noi, Cockoși) desemnează, în limbaj de stradă, sexul masculin – textul vorbește despre homosexualitate –, iar Bull, școlărește Taurul, este o prescurtare a verbului bully, deja cunoscut și la noi, adică a teroriza, a hărțui pe cineva.
De fapt, subiectul piesei lui Bartlett e acoperit de cuvântul englez mobbing, cu același sens de teroare, dar aplicat unui angajat dintr-o firmă, umilit fie de șefii ierarhici, fie de colegi.
Or, tocmai acesta e miezul – minimalist, dacă vreți – dramei montate de Bobi Pricop. În apogeul crizei economice, trei angajați ai unei corporații se pregătesc pentru o importantă întâlnire cu un șef. Doi dintre ei, Tony, un mascul alfa mai degrabă pasiv-agresiv, și Isobel, o frumusețe cerebrală și glacială, știu că cineva va fi concediat, ba știu și cine: Thomas, colegul lor mai moale, mai puțin agil, nu prea “pe fază”. De ce Thomas? Pentru că vor avea ei grijă să-l “pregătească”. “Abureli”, cuvinte tari, reproșuri, bârfe spăimoase despre Carter, șeful, capcane erotice, “cocoșeli” masculine, toate fac parte din arsenalul celor doi colegi cu aptitudini mai mari de “supraviețuire”. Iar la final, rezultatul scontat este și obținut: Thomas va fi sacrificat, va fi dat afară.
Bull e un text cu minimă dinamică orizontală, e un joc de tensiuni interioare, aglutinate și reverberate dialogic, în care intriga de bazează esențial pe “carnația” personajelor. Bobi Pricop a citit piesa cu un ochi deja exersat – o anume uscăciune tăioasă, extrem de relevantă semantic, apropie Bull de Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas, pe care regizorul l-a montat la Oradea – și a construit un spectacol de geometrică rigoare, sublimat în developare spațială, însă foarte intens în focarele tensionale, mizând pe actori cu capacitatea de a-și intimiza interpretarea, portretizându-și, totodată, coerent personajele.
Andrei Elek îl joacă pe Tony, teamleader-ul infatuat, un fel de hipster corporatist cu freză hairstyle, preocupat – adică ușor nesigur, deducem – de virilitatea sa, ce îl determină să-l oblige pe Thomas să-i atingă pectoralii. E una din scenele în care dialogul marchează o regresie infantil-absurdă: adulții au înlocuit jucăriile copilăriei cu altele, de “oameni mari”, fără să se fi maturizat, însă. Ceva din cruzimea adolescentină, nemiloasă, a dominației și seducției, cu substrat cvasi-biologic, transpare și în personajul Isobel, jucat de Carmen Vlaga-Bogdan. Onctuoasă ca o insectă-călugăriță și la fel de precisă în ținta sa letală, eroina nu se dă în lături de la nici o manevră de ascendență, de la un adevărat ritual erotic față de “condamnat” până la anularea chiar a identității de gen a acestuia. Thomas a fost întruchipat de Alexandru Mihăescu (rolul e dublat de Alex Mărgineanu) – în reprezentația văzută de mine – ca un personaj parcă întârziat într-o fază bonobo a copilăriei: incapabil de sentimente dure, de rezistență sau reacție la stimulii negativi, încrezător fără limite în oameni, ușor fluffy și cu aparență naivă, cu bun-simț, deci tăntălău, numai bun de încasat corecții.
Dar miza, să ne amintim, nu e cea a unei îmbrânceli în curtea școlii, ci a supraviețuirii. Or acest comportament social are nu doar o ancestrală amprentă genetică, ci și una… ereditară, să spunem așa. Tony și Isobel au un mentor: pe Carter (Ovidiu Ghiniță), marele șef cu ținută impecabilă, cu un zâmbet perfect, cu o atitudine deferent-distant-amenințătoare, controlat ca un crocodil ce-și pândește prada. Așa vor deveni și ei pe măsură ce evoluează pe scara ierarhică, într-un sistem care exclude indecizia, dubitația, prietenia.
Cei patru actori au jucat cu precizie, ritm, atente precipitări și reculuri de tensiune scenică, redând exact semnificațiile de profunzime ale textului.
Scenografia imaginată de Velica Panduru (cu eclerajul asigurat de Lucian Moga) e austeră și spectaculoasă în același timp, configurând vizual o semantică senzorială. Paralelipipedul alb al spațiului de joc e prevăzut cu numeroase surse de lumină care asigură subtil și acea dinamică orizontală a spectacolului de care aminteam, prin modificarea nuanțelor de culoare. Intensitatea și “temperatura” luminii se schimbă permanent, de la rece la cald/incandescent, de la albăstrui-umbros la purpuriu, ca un termostat cromatic al stărilor personajelor. Fără a fi redundante semantic, aceste tușe cromatice punctează doar acel joc de precipitări-reculuri pomenit mai sus, cu un efect impresionant.
Deși teza regizorală pare să mizeze manifest pe o distanțare în raportul actant-receptor, consecința acestei geometrii riguroase este că Bull transmite privitorului nu doar brutalitatea unui set cinic de valori, dezumaniza(n)t, ci și acea necesară, poate mai estompată conștient, aici, empatie care e substitutul contemporan al catharsisului. E un spectacol care se consumă cerebral, dar conține nutrienți și pentru suflet. Un produs al teatrului nou, adică al unei estetici mai puțin preocupate de inducție semantică, mai mult axate pe o incisivitate a penetrării sensurilor, ca de după perdeaua de sticlă – capcană mentală – a unei plasme globale, intruzive și supra-veghetoare. Bull e un Big-Brother a rebours, avertizându-ne asupra riscului viețuirii fără de sine. Oricât de vetust-metaforic ar suna această ultimă formulă a mea.