Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

A zecea poveste

A zecea poveste

Singurul care nu-și spune povestea promisă este comisul Ioniță, a cărui sugestivă prezență la hanul Ancuței este remarcată de narator: „Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin, care mie îmi era drag foarte, închina oala cătră toate obrazele, asculta cu ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere până şi cu moş Leonte la tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta… Era un om înalt, cărunt, cu fața uscată şi adânc brăzdată, în jurul mustății tuşinate şi la coada ochilor mititei, pielea era scrijelată în crețuri mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era aprig şi neguros, obrazul cu mustață tuşinată părea că râde cu tristeță”.
Nu întâmplător personajul este prezentat ca venind, și el și calul său, din poveste, din imaginar, fiind marcat de semnele acestuia: „Îl chema Ioniță comisul. Dumnealui Ioniță comisul avea o pungă destul de grea în chimir, sub straiele de șiac sur. Și venise călare pe un cal vrednic de mirare. Era calul din poveste, înainte de a mânca tipsia cu jar. Numai pielea și ciolanele! Un cal roib, pintenog de trei picioare, cu șaua naltă pe dânsul, neclintit într-un dos de părete, cu mănunchiul de ogrinji sub bot…”. Comisul se vrea înainte de toate un trecător cu fața întoarsă spre tărâmul tainic pe care îl numește „lumea mea”: „Eu aici îs trecător… cuvântă, cu oala în mână, dumnealui Ioniță comisul; eu încalic și pornesc în lumea mea… Roibu meu îi totdeauna gata, cu șaua pe el… Cal ca mine n-are nimeni… Încalic, îmi plesnesc căciula pe-o ureche și mă duc, nici nu-mi pasă…”.
După ce povestește, în Iapa lui Vodă, savuroasa întâmplare din vremea lui Vodă Mihalache Sturza, comisul promite o istorisire veche, cu sugestii vizibile spre mit și imaginar: „Ș-acuma să mai primim vin în ulcele și să încep altă istorie pe care de mult voiam să v-o spun…”, o povestire „mai strașnică și mai minunată decât cea cu iapa lui Vodă”. Intervine însă unul dintre călători și comisul se vede nevoit să amâne spunerea poveștii promise. După povestea călugărului (Haralambie), pe care o apreciază („istorisirea cuvioșiei sale părintelui Gherman mi-a zburlit părul sub cușmă”), comisul Ioniță le reamintește celor prezenți că dorește să spună o poveste exemplară: „Dar eu vreau să vă spun ceva cu mult mai minunat și mai înfricoșător”. Nu întâmplător – și amănuntul trebuie reținut – el, comisul Ioniță, promite o poveste ce are ca atribute ceva ce ține de minune, dar și ceva înfricoșător, ca și prezența demonului ce bântuie în jurul hanului. Această poveste este așteptată de toți. Naratorul nuvelei lasă impresia că face chiar concesii celorlați și că îi ascultă cu o anumită îngăduință pregătindu-se însă pentru marea întâlnire cu adevărata poveste: „În sfârșit venise acel mult dorit ceas, când puteam să mă pregătesc a asculta cu mare plăcere istorisirea prea cinstitului nostru comis de la Drăgănești”. Sosește însă, după cum se știe, negustorul lipscan, și comisul amână spunerea poveștii sale.
Hanu Ancuței rămâne o creație nelipsită de mister. Comisul Ioniță nu-și va spune povestea? De ce? Niciunul dintre cei prezenți la han nu va cunoaște frumusețea înfricoșătoare a poveștii comisului Ioniță de la Drăgănești. Explicația la îndemână ar fi oboseala drumeților, cărora somnul le răpește bucuria întâlnirii cu un alt fel de poveste: „Unii dormeau chiar unde se aflau, frânți și răsuciți. Și comisul Ioniță însuși, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-l, a uitat cu desăvârșire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.
Subtilitatea creației sadoveniene îndeamnă la mai mult, la semnificații profunde.
În primul rând, nuvela sadoveniană conține exact nouă povestiri și semnificațiile cifrei trebuie avute în vedere. Semnificațiile cifrei nouă se cuvin reamintite. Fiecare lume „este simbolizată de un triunghi, o cifră ternară: cerul, pământul, infernul. Nouă este totalitatea celor trei lumi”1. Pe de altă parte, nouă, fiind ultima din seria de cifre, anunță deopotrivă un sfârșit și o reîncepere, adică o mutare pe alt plan. Aici se regăsește ideea de naștere nouă și de germinare, precum și cea de moarte (…). Ultimul dintre numerele aparținând universului care s-a manifestat, nouă deschide faza transmutațiilor. El exprimă sfârșitul unui ciclu, finalul unei curse, închiderea unei verigi”2. Cifra nouă este în același timp „măsura gestațiilor, a căutărilor fructuoase și simbolizează încununarea eforturilor, desăvârșirea unei creații”3. Nu trebuie uitat că cifra nouă rămâne „măsura gestației”, un simbol al „încoronării efortului creator”4.
Toate aceste semnificații ale cifrei nouă nu sunt străine de experiența pe care o trăiesc la han călătorii, una care îi transformă și, eliberându-i de condiția lor anterioară, îi recreează în mod simbolic.
O explicație ar fi că Ioniță comisul ar fi putut să-și spună povestea, dar, după cum s-a văzut, a intervenit mereu cineva care l-a oprit. Dacă ar fi spus-o, povestea lui ar fi fost a zecea, și de aici ne referim la semnificațiile simbolice ale acestei cifre.
După amintitul dicționar de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, zece este „numărul tetraktys-ului pitagoreic: suma primelor patru numere( 1+2+3+4)”, având „sensul de totalitate, de desăvârșire, de întoarcere la unitate după desfășurarea ciclului primelor nouă numere, simbolul creației universale”5. Unii numerologi susțin că numărul zece este unirea și sinteza acestor cifre, adunând în sine toate valorile simbolice ale cifrelor mai sus amintite. Din acest motiv, zece este considerat un „număr perfect” și reprezintă perfecțiunea creației, care, în sens spațial și temporal, se extinde „de la început și până la sfârșit”, constituind „un ciclu de manifestare” și „o întreagă existență”. Cela patru numere care alcătuiesc numărul zece rețin atenția: „unu – unitatea, Divinitatea, non-manifestatul; doi – diada, prima pereche, prima manifestare inteligentă, masculinul și femininiul, Adam și Eva, falusul și ochiul, lumina și întunericul, cerul și pământul, sufletul și trupul; trei – diviziunile lumii: infernală, terestră și cerească sau cele ale ființei omenești: trupească, intelectuală și spirituală; patru – pătratul, manifestatul, cele patru elemente, punctele cardinale, anotimpurile”6.
Cum experiența călătorilor de la han nu se motivează totuși prin semnificațiile de profunzime ale lui zece, putem să ne lăsăm convinși de text că motivul pentru care comisul Ioniță nu și-a mai spus povestea ar fi pur și simplu oboseala: „Am rămas însă după aceea loviți ca de o grea muncă şi abia ne puteam mişca, umblând după cotloane ferite şi locuri de odihnă. Unii dormeau chiar unde se aflau, frânți şi răsuciți. Şi comisul Ioniță însuşi, după ce a cuprins de după grumaz pe căpitanul Neculai sărutându-l, a uitat cu desăvârşire că trebuie să ne spuie o istorie cum n-am mai auzit”.
Oare? Să fi uitat cu desăvârșire comisul că trebuie să le spună celor de la han o poveste cum n-au mai auzit?
Să ne amintim că poveștile se spun la han pentru ca oamenii să se protejeze, prin magia cuvântului, de prezența demonului ce bântuie în împrejurimi. Acum situația este cu totul alta. Același cal care-i simțise prezența, la începutul nuvelei, adulmecă din nou demonul: „Era un ceas târziu, şi cloşca cu pui trecuse de crucea nopții. Focul se stângea. Cei mai mulți dintre oamenii de față închinau cătră pământ oalele de lut şi, de trudă şi somn, le asfințeau ochii.
Din dosul hanului veni deodată nechezatul iepei celei slabe a răzăşului. Aşa fel a țipat – spăriat şi ascuțit – încât am răsărit din locul meu, de groază.
Lița Salomia, rânjind, şopti încet:
– Să ştiți că acesta nu-i ceas curat. Eu cunosc semnele nopții şi mai ales pe ale lui. Şi calul l-a adulmecat, nechezând.
Îl simțise şi hanul, căci se înfiora lung. O uşă în fundurile lui se izbi. Se făcu tăcere la vatră şi, cu toții privindu-ne, nu ne-am mai văzut obrazurile”.
În finalul narațiunii sadoveniene, demonul părăsește împrejurimile hanului. Spiritul, treaz până atunci, se temperează și îngăduie oamenilor somnul. Plecând demonul, povestea promisă nu mai trebuie spusă: „Lița Salomia stupi în spuză de trei ori: Ptiu! ptiu! ptiu! şi-şi făcu cruce, în sfârşit abia atunci s-a părut că ne luminăm. Şi demonul trecu în pustietățile apelor şi codrilor, căci nu l-am mai simțit”.

 

 

Note
1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Volumul 2, București, Editura Artemis, 1995, p. 349.
2 Ibidem, p. 352
3 Ibidem, p. 349
4 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 284.
5 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit. , Volumul 3, p.488
6 Solas Boncompagni, Lumea simbolurilor. Numere, litere și figuri geometrice, Traducere din italiană de Cornel Nicolau, București, Humanitas, 2004, p. 127

 

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg