Motto: „În ciuda progresului fantastic al
mijloacelor de comunicații, adevărul pătrunde
greu, e parcă împiedicat, parcă legat de cine știe câte ocale de fier. Mai mult, progresul acesta înlesnește – dimpotrivă – răspândirea minciunii.”
(V. Ierunca, Românește, 1964)

Un turnător îl descria pe Eliade în 1985 ca o persoană „extrem de temperamentală și un interlocutor foarte agreabil… de o luciditate, de o vioiciune și de o tinerețe spirituală cu totul surprinzătoare pentru vârsta sa înaintată, pe care, intelectual vorbind, nu o arată prin nimic”, specificând că este „integral dependent de soția sa” (cf. unei descrieri rutinate în încălcarea dreptului oricărui om la o viață privată, vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securității, București, 2008, pp. 230-231).
Se poate verifica din lista de academicieni români că Mircea Eliade, membru al celor mai renumite academii vestice (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste) a fost uns după decembrie 1989 membru al Academiei Române, știut fiind că satrapii diriguitori ai culturii comuniste împiedicaseră constituirea la Biblioteca Centrală Universitară a unui fond „Mircea Eliade” (inexistent până în zilele noastre!), neglijând și expedierea câtorva rânduri de mulțumire ce i s-ar fi cuvenit în 1984 renumitului filozof al religiilor care donase României 800 de volume cu valoroase lucrări din biblioteca sa personală: colecția revistei Antaios, opere C. G. Jung, „Eranos-Jahrbuecher” etc. (cf. M. Eliade, Jurnal, 18 mai 1984).
Îmi amintesc cum, la o vizită, fostul universitar deținut politic Anton Dumitriu, premiat de Academia Română în 1940, îmi povestise că i-a spus președintelui Academiei că „preferă să devină academician post-mortem, precum Noica” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Anton Dumitriu ca interpret al cogito-ului cartezian). Răspunsul filozofului A. Dumitriu (1905-1992), ales membru al Academiei Mediteranea (Roma) și al Academiei Marchese (Ancona), a dovedit o uimitoare înțelegere a situației istorice post-decembriste. Fiindcă și după un sfert de secol de manipulare mediatică cripto-comunistă, calitatea de membru al Academiei a rămas să fie, ca în perioada dintre 1948 și 1989, o problemă controversabilă, de punerea ei în discuție fiind scutit din fericire doar logicianul Anton Dumitriu, neinstalat post-mortem în fotoliul de academician. În schimb, fără a mai putea fi consultat, a devenit academician în post-comunism fostul universitar Mircea Florian, atât de bătut și de chinuit opt luni de către Securitate încât la întoarcerea acasă n-a mai fost recunoscut de soție. În ochii mercenarilor ocupantului sovietic, filozoful M. Florian (1888-1960) devenise probabil suspect întrucât predase logica la Universitatea din Cernăuți,
după ce ani de zile a predat la Universitatea
bucureșteană.
Odată cu „restructurarea” Academiei Române (desființată practic în 1948), alături de academicianul (post-mortem) Mihai Eminescu, în epoca „dupărăzboiului” (Vintilă Horia), când tânărul Silviu Brucan cerea prin ziarul Scânteia condamnarea la moarte a academicianului
Gh. I. Brătianu, a fost uns academician și scriitorul C-tin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920), insistent elogiat de culturnicii regimului comunist și post-comunist. Mai toate orașele posedă și azi străzi cu numele Dobrogeanu-Gherea, autor mediatizat după 1990 prin dicționarul cu „111 opere fundamentale din filozofia românească” (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas). Neoiobăgia (1910) lui Gherea a fost apreciată ca operă „fundamentală” de I. Ianoși, tânăr „călit la focul slovei sovietice”. Necitită spontan de nimeni, cartea este larg prezentată (în dicționarul de la Humanitas) de acest dogmatic cu liceul pe puncte, probabil întru revigorarea ideologiei care făcuse posibilă în 1948 intrarea scriitorului C. Dobrogeanu-Gherea post-mortem în Academie.
Un cititor curios – înarmat cu răbdarea necesară parcurgerii tuturor numelor din lista academicienilor noștri (ceva muzicieni, pictori, literați, geologi, juriști și folcloriști, pierduți în noianul de ingineri, economiști, fizicieni, electroniști, chimiști, matematicieni, medici, politruci, biologi, silvicultori și câțiva arheologi sau istorici cu și fără vechime după gratii) –, îl va găsi negreșit pe autorul Neoiobăgiei introdusă în dicționarul din 1997 de fostul culturnic viitor membru de onoare al Academiei române agonizând din 1948.
Lista accesibilă on-line ascunde din păcate „absența” istoricului Gh. Brătianu de la sesiunile Academiei când era prezent la anchetările din închisoarea de la Sighet unde avea să fie asasinat după gratii. Ascunsă rămâne și „absența” filozofului Blaga (dat afară din învățământul superior precum logicianul Anton Dumitriu) și exclus din Academie, odată cu Gh. I. Brătianu, Nichifor Crainic și alții, ale căror „absențe” bine camuflate țin de tehnica dezinformării securiste. Fără intenție, sau poate dinadins, nesemnalați rămân toți anii post-decembriști de reprimire a foștilor academicieni fie decedați, fie supraviețuitori bătăilor, foamei și frigului din temnițele politice, precum istoricul academician Silviu Dragomir.
Din cartea lui Ion Varlam (Pseudo-România, București, 2004) am aflat că a existat la Radio Europa liberă încă din anul morții academi­cianului (post-mortem) Constantin Noica o înregistrare unde apăreau nume ale politicienilor de după „era comunistă”, printre care și numele ministrului culturii post-comuniste, „ghicit” ca prin miracol și de profesorul de română Ioan Petru Culianu, asasinat când era pe punctul de a fi angajat profesor asociat de istoria religiilor (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I.P. Culianu și o nouă ipoteză – a lui Ezio Albrile – privitoare la asasinatul politic de la Chicago). Pe 3 februarie 1983 îi scrisese de la Groningen academicianului Eliade că s-ar fi dus de două ori la Paris, „cu ocazia unor interviuri” pentru cele două cărți apărute la sfârșitul anului 1984 cu sprijinul acad. Mircea Eliade. Una făcuse obiectul doctoratului de 3-eme cycle, obținut în 1980 cu ajutorul profesorului Eliade ca președinte al comisiei de la Sorbona, cea de-a doua fiind pornită de la o lucrare de seminar din vremea studenției bucureștene. Ambele lucrări fuseseră scoase chiar de editorii care-l publicau pe academicianul Eliade, premiat de Academia Franceză pentru lucrările sale științifice apărute la respectivele edituri. În scrisoarea amintită, asistentul de română de la universitatea din Groningen precizează că interviurile au fost mai ales despre Eros et Magie…. De fapt, în 1985 tânărul doctorand „pregătea febril” teza pe care trebuia s-o termine neapărat: „altfel nu-mi mai pot da Doctoratul d-Etat”, scria el pe 3 febr. 1985. Doctorandul Culianu a susținut în 1987 teza sa despre „istoria gnozelor dualiste” publicată prima dată de editura universitară din orașul francez Lille într-o colecție axată pe astfel de lucrări.
Din scrisorile trimise academicianului Mircea Eliade se cam vede că asistentul de română al lui Noomen era un pic fanfaron. Căci el alege să desemneze pompos ca „opus magnum al meu cu istoria gnozelor dualiste” (scrisoarea din 3 febr. 1985) întârziata sa teza despre gnoză (scrisoarea din 23 aug. 1985) la care a lucrat de zor întrucât dacă n-ar fi predat-o „până în ianuarie 1986” (drd. Culianu, 3/02/1985), nu și-ar mai fi putut da acest examen hotărâtor pentru o carieră universitară. În 1985 chiar se plângea profesorului Mircea Eliade (1907-1986) că cei de la Havard i-au „respins o cerere de bursă întrucât nu are încă Doctoratul de Stat (11 martie 1985). În toamna lui 1986, ca s-o impresioneze pe Hillary*, decupase din textul scris după încheierea volumului III de academicianul Eliade către unul dintre editorii săi parizieni (text în care delega pe tânărul I.P. Culianu să se ocupe de editarea volumului IV și a micului dicționar al religiilor) – fragmentul în care Eliade explica alegerea sa scriind că „în circa zece ani” Culianu va fi probabil considerat de mediul universitar francez drept „unul dintre cei mai importanți istorici ai religiilor” (M. Eliade către Payot, 3 febr. 1983; Culianu supralicitează odată cu traducerea: „M. Eliade told me that in ten years I was going to be the best historian of religions alive, he knew them all”, 14 oct. 1986).
Privitor la istoricii francezi ai religiilor, academicianul Mircea Eliade se pare că s-a înșelat, I. P. Culianu neajungând nicicând să fie văzut în Franța ca „unul dintre cei mai importanți istorici ai religiilor”.
După moartea profesorului Eliade, „olandezul” Culianu și-a editat la Paris doar doctoratul de stat (într-o a doua ediție, la fel de puțin remarcată de mediul academic francez ca și prima). Lucrările neterminate de acad. Mircea Eliade au apărut în capitala Franței ca fiind ale lui Eliade („Dicționarul religiilor” în format de buzunar și volumul colectiv, al IV-lea, vezi IVS, Un al patrulea…). Din nefericire, chiar intervalul de zece ani prognozat în 1983 de Eliade s-a dovedit prea mare. Brațul lung al regimului criminal comunist scurtase brutal, după numai opt ani, promițătoarea carieră pe care ar fi făcut-o I.P. Culianu după angajarea sa la Divinity School.
În interviul luat în America la sfârșitul anului 1990 și publicat de rev. 22 la începutul lunii mai 1991, profesorul Culianu (asasinat la Chicago pe 21 mai 1991) desemnase drept „sindromul Paul Robeson” situația în care un ins lipsit de recunoaștere internațională e trâmbițat ca „cel mai valoros din lume” între granițele închise ale unei culturi atent urmărite și dirijate din umbra serviciilor ei de pază. Total necunoscut în Statele Unite, despre cântărețul Paul Robeson Culianu aflase din România comunistă că ar fi fost „cel mai mare bas din lume” (De vorbă cu I.P. Culianu, interviu republicat în rev. 22, nr. 21/2001, p. 14).
În ciuda unui sfert de veac de promovare extrem de asiduă (în România și în afara ei, prin filialele Institutului Cultural Român de dincolo de granițele țării) sub semnul „sindromului Paul Robeson” apare azi însăși „recunoașterea” academică a lui Ioan Petru Culianu, ba în calitate de istoric al religiilor „mai bun decât Eliade” (cf. televizatului Andrei Pleșu, director al Institutului de Istoria Religiilor), ba cot la cot cu Eliade (cf. Eugen Ciurtin, secretarul științific al institutului condus de Pleșu), ori măcar în „prietenie intelectuală” cu academicianul Mircea Eliade înlăturat cu tot dinadinsul din oficiala ierarhie a valorilor românești (cf. Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui).
Din luna martie 2016, contra cost, se poate audia în București un curs ținut de secretarul științific al Institutului de Istoria Religiilor unde se pare că domnește o „neo-iobăgie ideologică” (V. Ierunca) rezultată din „canonul lecturii relativiste” impus de „modernitate”.
„Inventarea modernității” și interesul teoretic pentru „raporturile de putere” ne par a fi cele două zeități tutelare ale institutului. Mai greu de aflat ar fi cărei săli îi corespunde fiecare din zeități. Ambele par potrivite sălii numită „Culianu”, după numele fostului „psihosociolog al religiilor” cu simpatii ideologice marxiste care i-au permis în 1972 să obțină viza pentru Italia. Sala „Mircea Eliade” reprezintă probabil depozitul de materiale bibliografice.
După anunțul citit pe internet, secretarul științific va vorbi în prelegerile sale despre așa-zisa „prietenie intelectuală” dintre așa-zișii egal de mari istorici ai religiilor, Culianu și Eliade,
dr. E. Ciurtin fiind un dublu specialist, atât în tezele de doctorat scrise de dr. Culianu, cât și în tezele despre simpatiile politice de tinerețe ale insomniacului Eliade care lucra 20 de ore din 24.
Dar, la Institutul condus de Pleșu („sub cupola” Secției de istorie a Academiei, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor – Andrei Pleșu – despre unul autentic: Mircea Eliade), se pare că adevăratul specialist în studierea „platonismului” eliadesc (în directă descendență a platonismului naeionescian, vezi IVS, Metaf. lui Nae) ar fi M. Neamțu. Pentru că el este cel care, înarmat cu „premizele sceptice ale modernității”, s-a războit cu „puritatea fenomenologică a datului religios” care la acad. Mircea Eliade nu ține seamă de inegalitățile puterii de cumpărare corect puse în valoare de neo-marxiști. „Nevoia de contemplație”, marcând un pasaj de câteva fraze într-un articol de-al său, este chiar subtitlul pasajului unde M. Neamțu evocă polemica iscată de ziarul condus în interbelic de Sahia. Comuniștii de atunci reproșau criterioniștilor (din grupul cărora făcea parte în 1934 suplinitorul lui Nae Ionescu la catedra de metafizică) faptul că „ignoră primatul economicului”.
Or, cam la asta se reduce și azi toată critica eliadismului: „cel mai mare istoric al religiilor din sec. XX” ar fi greșit când nu a ținut seamă de condiționările contingente ale credințelor religioase. Articolul despre raportul lui Eliade cu marxiștii a fost scris de M. Neamțu înainte de coordonarea (în colab.) celor două volume de omagiere a directorului Andrei Pleșu, marcând trecerea câtorva luni de la înființarea Institutului de Istorie a Religiilor (9 ian. 2008).

* Hillary este o autoare care singură n-a publicat nimic în domeniul istoriei religiilor. Fiind de vreo 22 de ani, Culianu a trecut-o din galanterie drept coautoare a Dicționarului religiilor alături de acad. Mircea Eliade. În 1990 acest dicționar a fost scos la Paris cu numele profesorului Mircea Eliade tipărit în caractere de trei ori mai mari decât numele necunoscutului Culianu, coautor și el, ca și Hillary, care, din cauza opoziției soției lui Eliade, nu a fost trecută pe coperta cărții. Editările și traducerile ulterioare îi plasează pe cei trei la același nivel, deși micul dicționar a rezultat dintr-o atentă compilare a ideilor lui Eliade (Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade și gonflarea lui Culianu odată cu traducerea volumului: Mircea Eliade, Dictionnaire des Religions, Paris, 1990).

Notă
Articolele semnate de Isabela Vasiliu-Scraba la care se face trimitere pot fi citite la adresa https://isabelavs2.wordpress.com