Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Acolo unde răsună râsul

Acolo unde răsună râsul

M-am întrebat uneori și am fost întrebată alteori: unde te simți Acasă? Doar ai umblat destul, chiar mult… N-am găsit imediat răspunsul.
Într-o bună dimineață – și s-a dovedit a fi chiar așa, bună – m-am trezit că tânjesc, râvnesc. Cerșesc cerului. S-aud răsunând un râs. Mi-am perceput cumva, prin porii pielii, toți, dorința. Acută. Poate că absența râsului devenise cronică sau măcar că dura de-o bucată prea lungă de vreme. Și atunci am înțeles.
Cândva se credea, bunăoară, că sediul memoriei e într-un loc anume din creier. Că are cotlonul ei. În hipocampus. O mică zonă în formă de căluț de mare (!) Apoi, s-a aflat că amintirea e păstrată, zăvorâtă peste tot, în fiecare celulă cenușie. Hipocampusul, ca un motoraș de căutare, doar o descoperă, o pune la lucru, o face să bâzâie, să zbârnâie. Nu te poți opri să nu simți căluțul tropăind prin capetele noastre. Hm. Aproape că-l și aud. Doar eu? E de rău? Mai ales că, de la un timp cam bate pasul pe loc. Hm (iar). Și eu cred că, tot așa, pielea mea întreagă, cu toți porii ei, așa cum deja am spus, e uneori bântuită de o lipsă. Pare să fie vie. Căluțul meu cutreieră și o caută. Caută un freamăt anume. Vibrația râsului. Știe el prea bine că m-ar încărca. Electric. Vital. Binefăcător. Ploaie caldă de vară. Și atunci ar mai fi de trăit. Trai, nineaco, cu sau fără banii babachii. Mai curând, fără.
*
Dar, știți bine, sunt feluri felurite de râsete. Motorașului meu de căutare nu îi e, nu-i poate fi dor, de orice râs. Superior sau cinic, sadic sau sarcastic, sardonic, persiflator, nici vorbă… Condescendent, bășcălios sau hăhăit și gol. O fi ridendo castigat mores, vorba latinilor, dar nu oricum. Nici cel de bețivan cu muieruști în jur și viceversa, cel vulgar, gros, obscen. Poate nici râsu-plânsu, haz de necaz și râs amar. Nici măcar autoironia (chiar dacă e de admirat) sau râsul de apărare. Nici glumițele, searbede sau nu, ale unor ființe pontoase (deși unele sunt savuroase). Nici cel iresponsabil, superficial, ca proasta-n târg. Nici râsul „batjocoros”, cum se zice la țară, al celor ce dau „poroclu” tuturor. Le place să râdă de ei, nu cu ei. Mai cu seamă nu, cel amabil, râsul prefăcut, de complezență, convențional. Smile-ul studiat, de vedetă…
Doamne, câtamai șirul de râsete… Grămada asta pare a spune ceva anume? Ce-au putut face oamenii din darul cel dumnezeiesc? Cum de l-au pervertit, l-au poluat, l-au răsturnat? L-au dezumanizat! Treaba lor, deși nu e deloc numai treaba lor. Și am observat ceva aproape straniu. Dacă te așezi într-un scuar de copii, lângă groapa de nisip, n-ai să auzi râsete din cele strâmbate, însă, uneori, câte unul răutăcios, da. De genul celui când te bucuri de răul altuia. Mă rog, poate fi vorba de o situație hilară. Cum nu? Vreun băiețel a căzut cu piciorușele-n sus și s-a lovit, dar e caraghios. Sau auzi uneori câte un râs cu damf și fițe. La trei anișori! Mare ți-i răsfățul, Doamne.
Însă de un animal nu-ți poate veni să râzi decât dacă are câteodată expresie umană. Dacă poți citi așa ceva în el. Interesant, nu? Pare-mi-se că Henri Bergson era cel ce zicea că de un peisaj nu s-ar putea râde niciodată. Nu poate fi comic, ci doar frumos sau urât, cumva în plaja asta de idei… E interesant că filosoful francez socotea că râsul nu e legat de emoții, ci de inteligența pură. Îmi scapă argumentele. O să mă mai gândesc, poate voi pricepe unde bătea…
Mie îmi pasă, ca de aer, doar de râsul bun. Cel de pus pe pâine. Cald, camaraderesc sau nu, umor bonom, empatic. Gratuit. Pur. Emoție vindecătoare. Și autovindecătoare. Terapie. Și joacă. Dacă tot am vorbit despre creier, iată ceva ce pare o trăsnaie, dar e teribil. Să ținem un creion în gură, cu capetele ieșind pe la colțurile buzelor. Vom vedea că ne înveselim. Bună dispoziție de zile mari. Asta, fără să ne fi privit în oglindă. Pur și simplu, își fac de lucru niște mușchi ai obrazului meniți râsului. Iar creierul își zice: Ahaa, s-a pus de haz! Și dă drumul, tăvălug, endorfinelor. Vasăzică, forma poate induce deseori fondul, nu chiar cum am învățat, marxist, prin școli! Am păcălit creierul, cu toate micile și marile lui tristeți, cu depresiile pe care le târăște precum pisica tinichelele ce i s-au legat de coadă! Cu apatiile și chiar plictisul instalat ferm… I-am indus forțat râsul. Pur și simplu. Ne-am reumanizat, cu alte cuvinte.
*
Poate că, dacă ar fi să râdă, ființele sacre așa ar râde. Copilăros. Nu se vede neapărat asta în icoanele lui Rubliov, pictorul cel iubitor de oameni. Însă într-una, da. A ales să dea chip bucuriei. În Nașterea lui Hristos, Măicuța are un râs dulce, suav, tăcut. De fapt, un surâs interior. Scaldă de lumină și taină. Îngerii, și ei, au fețele inundate de uluire și veselie. Iar animalele din iesle, cele aflate alături de Prunc, îmi par și ei pui. Un vițel și un mânz, jucăuși, mijind a râs, cu boticuri ghidușe. Și atunci te întrebi: oare animalele chiar râd? Se pare că da, oricum multora li se citesc tot soiul de emoții pe chip… Sau în gesturi. Delfini, câini, urangutani (cei ziși „omul pădurilor”) sau bonobo. Ba s-a aflat că nu știu ce marsupial se gâdilă și scoate niște chițcăituri hlizite… Și, te întrebi, n-aveau dreptatea lor triburile care percepeau animalele ca pe totemuri? Sau egiptenii ai căror zei aveau majoritatea capete de animale? Fie cei care le credeau spirite ale pădurii și le vânau doar cerându-le voie? Cerând bunătate, dăruire de energie, rost, temei, viață, în fond? Jertfă de înfrățire. Și-apoi le mulțumeau, într-o mare bucurie care-i cuprindea pe toți. Așa părea. Era un râs împreună, total, eliberator de neliniști și teamă. Am văzut o femeie ce vânase un elan în Alaska, punând apoi o pietricică pe leș, cu plecăciune (firește, într-un documentar). Căutase îndestul, prin prundiș, până să găsească o piatră în formă de inimă.
*
Râvneam s-aud răsunând un astfel de râs. Și, dacă mă întrebam unde este ACASĂ pentru mine, acolo era. Așa am descoperit că răspunsul e și pe vârste, nu numai după firea și visarea unui om. Altădată, în tinerețe, aș fi zis că Acasă e în Țara de Foc, în Patagonia, la Machu Pichu, pe banchizele antarctice cu pinguini moțați, la vreun schit ascuns, neștiut, fie la un trib din junglă, fie și la canibali, sau migrând cu gâștele de Tibet, ce trec Himalaya în zbor cumplit etc. Dar mai ales în taiga. Fire de aventurieră…
La maturitatea cea răscoaptă, aș fi fost un personaj din Cesare Pavese. Nimeni nu-l întrece, cred, în mistuitoarea reîntoarcere. Dorul cel năucitor. M-aș fi închipuit în tagma celor ce-și clădesc un cuibar-mormânt. Precum somonii. Somonii roșii de pe coasta de apus a Pacificului. Cei care părăsesc oceanul și urcă pe râurile cu apă dulce din Columbia britanică, urcă acolo de unde ieșiseră, cândva, din boabe de icre. Cu patru ani în urmă. Nu se hrănesc, nu beau apă, săptămâni și luni de-a rândul. Trec printre orci și rechini, la mal de ocean. Printre grizzly, acvile și braconieri, pe râuri. Ajungând, după ce toți prădătorii și-au luat tainul, să lupte cu apa, cu săritori, praguri, torenți și cataracte. Pe care le urcă zvâcnind în sus. Mereu mai sus. Până în clipa când își fac, frenetic, un cuib în prundiș, la capăt de drum. Unde să-și așeze propriile icre. Și să moară deasupra lor. Deveniți roșii aprins, cu botul strâmbat, ascuțit, straniu, cu dinți crescuți grotesc. În cuibarul-mormânt, născător de viață nouă. După ce-au hălăduit prin tot Pacificul, umbre prelungi, fumurii. Fumurii sunt și somonii de pe coasta de est a oceanului. Numai că, nimeni nu știe de ce, nu mor la depunerea icrelor. Mai fac o tură, peste încă un an, uneori și două. Urcă, la fel de istovitor, pe râurile din Kamceatka, unde și ei, la rândul lor, au aflat gustul vieții. Dar rezistă mai mult. Sunt mai tăbăciți la greu. Kamceatka e în Rusia, nu?
*
Bineînțeles, astăzi răspunsul e altul. Doar am mai spus. Am hotărât că Acasă e locul unde răsună râsul cel bun. Oricare. Oriunde. Nu neapărat râsul celor apropiați, deși îl doresc, îl visez. Pot fi singură, singurea. Cuc. Dar, după zid, în bloc, la alții, trage chiote un copilaș. Mușcă din viață. Mai și plânge, dar, când dă de râs, se rostogolește cu el. Îl gâlgâie. Schimbă mersul lumii. Iar pe mine mă leagănă. După celălalt perete, aud uneori o fetișcană. Nu râde feminin, ci băiețește. Proaspăt. Zburdalnic. Un fel de măgăruș. Face doar hi-hi, nu și ha. Când n-o aud mă tem. E bolnavă? S-a certat cu iubitul? Se mohorăște cerul, cade un capac peste lume. Câteodată mi-e dat să aud râsul altei fete. Întâi mi s-a părut exploziv, clocot de viață, apoi, o sanie cu zurgălăi, o troică, zburând și zburând. Altădată, îmi închipuiam că e o burtică umflată. De căluț de mare. De mascul, nu de femelă, lucru unic pe lume. Brusc, țâșneau din ea zeci, sute de puișori minusculi. Jerbă de scânteioare ce se risipeau prin pânzele apei. Țâșneau în ritmul râsului ei. Mamă, ce mai râs are Andra, Andruța.
De-acum, m-am pus pe trăit râsurile vieții. Cele binefăcătoare. Neconștiente de asta. Acasă. Sunt acasă în pielea mea! Plină de rezonanță. Ca o tobă, ha ha, tobă de șaman. De-o fi să plec, și-o fi, îmi voi lua toate râsurile cu mine. O traistă plină. Le adun și pe cele din amintiri. „Numai prostu’ râde de ce-și amintește”, zice vorba. O fi așa, numai că-i fals câteodată. Cunosc, iată, pe cineva care avea un râs molipsitor, contagios, irezistibil. (O veche prietenă, Anișoara.) Într-o sală de teatru, la o comedie. La Nocturnele de la „Țăndărică”. Publicul se întâmplase să fie rezervat, bine educat, cam scorțos și sobru. Doamnele și domnii nu-și permiteau decât un zâmbet mai larg. Anișoara mea se foia în scaun. Iar scaunul ei suferea vădit, scârțâia. Se lupta să-și înăbușe hazul. Apoi a făcut odată – ha! Hait, mi-am zis, începe. A urmat ha, ha. Pauză. Apoi – ha, ha, ha. Iar pauză. Și în sfârșit, hohotele de nestăvilit au luat sala pe sus. În cele din urmă, râdeau cu toții, peste poate. S-a declanșat o descărcare în masă, de-au început să freamăte și culisele. Își ițea capul câte unul uimit, ascuns după cortină, să și vadă, nu numai s-audă sala asta excepțională, ce și-o visează orice actor.
Mi s-a povestit că tata și fratele lui rupeau scaunele la Stan și Bran. Săreau în sus, se plesneau peste coapse, se înecau, icneau de râs. Prin 1935. Ce dacă e demult, am vârât și amintirea asta-n traista cu merinde pentru Dincolo. Și, să vedeți, acum, că am ajuns mai bătrână decât tatăl meu, l-aș ocroti, l-aș lua în brațe, i-aș fi pavăză. Era un bărbat… bine, înalt, cu prestanță. Impunător. Chiar intimidant. Până râdea. Se ivea atunci un puștan stingher, un băiețel cam timid, stânjenit, ușor vulnerabil, parcă se scuza de ceva. Iar viața nu l-a ferit. Acum, știu.
Dar amintirea care mă face praf, mă topește, e râsul bunicii. Adică acel nerâs al ei. Fiindcă nu scotea niciun sunețel. Nu se auzea nimic. Doar ochii îi sclipeau sau se umpleau de lacrimi, se înroșea toată și bănui că-i creștea și tensiunea, oricum mare. „Să fiți un pic cuminți, pianissimo, că mă duc să mă trântesc puțin”, cam așa zicea. Te trântim noi, Maico, săream de zor eu și sora mea. Și chiar săream pe ea, o rostogoleam pe pat și o burdușeam, cu țipete de bucurie. Se lăsa moale, scăldată toată în lacrimi. Doamne, ce veselie.
Râsul cel mai bun, mai cald, pe care-l știu acum, este al unui tânăr. A avut parte de acea la vie après la vie, precum în cartea doctorului Raymond Moody. Care înșira poveștile celor cu morți clinice. Mă rog, s-a făcut și un film celebru…
Era sugar când a trecut printr-o astfel de moarte. Trei săptămâni de viață, atât. Mari și late. Nu-și amintește conștient nimic, dar pare străbătut, deseori, de-o mare limpezime, ca un abur străveziu sau curgerea unei ape. Apă vie. De unde-o veni? Râsul lui e binefăcător, muzical, pare o mângâiere…
M-am pus să-mi îndes bine traista, nu la întâmplare, ci pe alese. ACASĂ al meu are cele mai frumoase mușcate în ferestre. Și chiar de lipsește lung, lung timp râsul, mă îndârjesc să-l aștept. Va veni negreșit. O cred cu tărie. Împăcarea ce-o am, el mi-a dat-o, râsul? Poate. M-a învăluit în ea ca pe un cocon? Dimpreună cu certitudinea că bucuria va veni… Cea care ți se picură de Sus când ai răbdare. Și ai?

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg