După întinsul opus Introducere în filosofia contemporană (Compania, București, 2016), profesorul Andrei Marga este prezent în librării cu un volum de examinare a filosofiei și teologiei de azi, intitulat Filosofi și teologi actuali (Meteor, București, 2019, 542 p.). Ținta sa mărturisită este să capteze filosofii și teologii prezente în viața oamenilor de astăzi.
Documentate la sursele propriu-zise și susținute de analiză precisă și de cultură teoretică vastă, cele două volume asigură cea mai cuprinzătoare reconstituire a filosofiei și teologiei de azi din cultura noastră. După o parte de examinare a tematicii istorice pusă în joc de actualii filosofi și teologi, Andrei Marga captează continuități dinspre Confucius, lectura ebraică și lectura creștină a Bibliei, dinspre apostolul Pavel și alții. În partea a doua a cărții se descriu inițiative caracteristice timpului actual în filosofie și teologie. Este vorba, între multele inițiative, de conceptualizările cele mai noi ale metafizicii, idealismului, pragmaticii, individualității, demnității, ale „parteneriatului religie-ştiință”, autopoiezei şi conceperii vieții, ale omului, bioeticii, empatiei, eticii relației cu animalele, ale realității, ale digitalizării, ale vieții false, ale viitorului, ale patriei. Cartea Filosofi și teologi actuali se încheie cu o parte de prezentare a filosofiei proprii autorului. Redăm în cele ce urmează coperta cărții și un fragment din introducerea la volum. (Redacția)

 

 

Un autor se întreba de ce să mai scrie o carte dacă este mai simplu să iasă din casă și să cumpere una după colț. Nu sofismul evident este important în această întrebare, cât faptul că are trecere. Mulți se întreabă și acum: de ce să mă mai supun unui efort câtă vreme filosofiile deja propuse nu au fost testate, iar oferta în jur este, totuși, la nevoie, generoasă? Nici asemenea justificare nu este gravă în sine, pe cât este împrejurarea că persoane care se consideră filosofi își spun aceasta.
Ca efect, sub termenul de filosofie se face, în afara răspânditei cultivări a unei subiectivități străină de reguli, în caz bun istoriografie a scrierilor filosofiei. Cei mai mulți dintre cei care se revendică azi din filosofie grafiază de fapt ceea ce s-a petrecut. Nu prea mai fac nici măcar istorie a filosofiei, care este, la drept vorbind, pretențioasă, căci cere grafierea cu precizie și explicarea din puncte de vedere mai profunde, înainte de orice cultivată, a altor concepții. Se face, cum se vede lesne la noi, un comentariu eminamente subiectiv și insuficient informat, dacă nu chiar o simplă etalare de opinii (în înțelesul lui Platon!) conjuncturale. O istorie riguroasă a filosofiei este condiție a filosofării, fără să fie, desigur, unica ei condiție și nici condiția necesară, dar prea puțini o mai fac la modul serios.
În schimb câștigă teren impresia relativității filosofiilor. Acestea, se spune, nu ar mai merita mult interes, căci nu este sigur că nu reprezintă decât expresii subiective ale vieții în diferite
epoci sau contexte.
În pofida relativismului, nu suntem, totuși, trebuie spus, în situația în care filosofiile nu au fost testate. Relativitatea nu ne lasă cu mâinile goale în fața relativismului (vezi detaliat în Andrei Marga, Relativismul și consecințele sale. Relativism and its Consequences, Cluj University Press, 2004). Poate că nu putem spune că o filosofie sau alta a fost confirmată sau infirmată câtă vreme aceste operații au o componentă evaluativă.
Dar filosofiile sunt departe de a fi egale. Avem măcar un mijloc de testare de primă instanță a filosofiilor – adecvarea lor în raport cu criteriile de sens. Nu rezolvi, bunăoară, chestiunile de teoria științei cu o filosofie existențială, chiar dacă nu mai poți ignora virtuțile unei filosofii existențiale, și nici nu duce la găsirea unei direcții în evoluția evenimentelor un structuralism, fie el și funcționalist. Iar exemplele sunt nenumărate.
Trăim neîndoielnic, ca urmare a unei vertiginoase evoluții a lumii moderne, la încheierea actualității multor filosofii. Descrierile simplu materialiste ale lumii nu mai au cum să mai funcționeze când se dovedește că până și operația simplă a nominalizării unui obiect, ce condiționează stabilirea faptelor, este precedată de o operație de identificare și, până la urmă, de o intervenție a minții umane. Idealismul care și-ar asuma că mintea umană precede lumea, după cum ideile preced obiectele, ar fi contrazis ușor de evidențe empirice: nu poți dintr-un gând despre bani să obții banii respectivi! O determinare a sensului vieții personale care nu ia în seamă dependența acesteia de sistemele și subsistemele de viață în comunitate nu are cum să mai fie realistă în epoca clarei supradeterminări a oricărei realități dinspre istorie. Nu mai poți sustrage conștiinței istorice valorile, chiar dacă dincolo de istorie sunt și constante ale vieții, istoriei și lumii. Nici o chestiune de gnoseologie, ontologie, antropologie, axiologie, filosofie socială, filosofia istoriei, etică, estetică – ca să vorbim în termenii cuprinzători ai filosofiei – nu se mai lasă elucidată doar pe baza culturii de acum un secol. În orice chestiune intervin date, puncte de vedere, posibilități de abordare cu totul noi.
Putem continua exemplificarea în fiecare dintre aceste direcții. Mai important, însă, este să sesizăm de la o vreme că se face filosofie nu doar în forma grafierii, ca istorie a filosofiei, ci și ca asumare de inițiative de gândire și ca reconstrucție a discursului filosofic în jurul inițiativelor originale. Hillary Putnam a arătat, printr-un inventar destul de precis, că în era postbelică, de pildă, în filosofie au fost emise mai multe idei noi decât în întreaga istorie anterioară a disciplinei. Faptul este bine stabilit. Nu este informată destul o dezbatere despre subiectivitatea umană fără a considera fenomenele de autopoieză. Nu se mai poate discuta informat despre creier și minte fără a lua în seamă neuroștiințele. Și aici exemplele sunt numeroase. Nu mai putem discuta despre libertate la nivelul realităților actuale fără a lua în seamă digitalizarea și efectele ei.
Astăzi ne îndreptăm spre o nouă perioadă prolifică în idei filosofice. Când afirm aceasta am în vedere premise importante. Bunăoară, filosofia a luat avânt și a înregistrat inițiative epocale la mari cotituri ale istoriei – formarea lumii moderne, criza Europei, intrarea pe scena primă a lumii a Statelor Unite ale Americii. Astăzi, cu corectura globalizării, extinderea ariei istoriei universale, geometria variabilă a supraputerilor, digitalizarea și nanoștiințele, și multe altele, suntem la o nouă cotitură. Totdeauna filosofia a întâmpinat încercări de intimidare din partea altor forme ale conștiinței: conștiința curentă, religia, științele, dar a ieșit la suprafață cu o nouă vigoare. Crizele de astăzi, inclusiv ale filosofiei, sunt suportul unei revigorări. Niciodată în istorie nu au fost mai mulți profesori și absolvenți de filosofie. Nu înseamnă nicidecum că o cantitate duce automat la performanță, dar efectivul mai mare al celor care dezbat serios teme filosofice este o altă premisă.
În orice caz, unul dintre cei mai inovativi filosofi din ultimele decenii, John R. Searle, vorbește de emergența în secolul actual a unui „nou fel de a face filosofie” corespunzător depășirii a cam trei secole și jumătate de pesimism motivat epistemologic. Într-un vestit discurs la asociația filosofilor americani, acesta arată că suntem după o acumulare fără precedent de „cunoștințe certe, obiective și universale”, în pofida „epistemologiei sceptice”. Paradoxele sceptice îi mai preocupă, pe bună dreptate, pe mulți filosofi, iar travaliul lor nu este lipsit de sens, dar ceea ce se impune este realitatea acestei acumulări. Suntem într-o „eră post-epistemologică”, chiar dacă epistemologia își păstrează importanța, desigur sub condiția de a deveni „epistemologia vieții efective”. Nu suntem în „postmodernism”, ci la „începutul efectiv al modernismului”. Avem de explicat, desigur, cum este posibilă „cunoștința certă, obiectivă și universală” și nu mai putem evita „abordarea perspectivală”. „Este clar că obiectivitatea nu exclude perspectivalitatea… dar caracterul perspectival al reprezentării și cunoașterii nu implică dependența pretențiilor de cunoaștere de preferințe, atitudini, prejudecăți, predilecții ale observatorilor. Existența obiectivității nu este amenințată în nici un chip de caracterul perspectival al cunoașterii și reprezentării” (John R. Searle, Philosophy in a new century, 2006, în John R. Searle, Philosophy in a New Century. Selected essays, Cambridge University Press, 2008, p. 8). Dincoace de toate, filosofia revine la teoria caracteristică. „Mi se pare că acum este posibil să se facă filosofie teoretică sistematică într-un fel care a fost privit pe scară generală ca inactual acum o jumătate de secol” (p. 10). Filosofiei îi chiar revine „sarcina teoretizării cuprinzătoare (the task of general theorizing)”. Iar odată cu posibilitatea de a dezvolta teorii filosofice cuprinzătoare și cu declinul obsesiei cu îngrijorări sceptice, filosofia a eliminat mult din izolarea ei de alte discipline (p. 10). O nouă eră, fără restricții sceptice și favorabilă filosofării temeinice, începe sub privirile noastre.
Oricum, și în filosofie, ceea ce este original și, deci, nou, este de departe mai interesant decât ceea ce este cunoscut și consacrat. Până și istoria filosofiei este făcută, atunci când este riguroasă, cu optici și, desigur, rezultate noi. Hegel avea și aici dreptate – anatomia omului este cheia pentru anatomia maimuței, nu invers. Putem generaliza observația spunând că modernitatea este cheia explicării societăților anterioare, nu invers. Și că experiențele filosofice mai noi – de exemplu, readucerea în discuție a timpului chiar pe baza teoriei generalizate a relativității, explorarea sensului, eforturile de circumscriere a ființei, demersurile pentru a elabora pragmatica comunicării – permit înțelegerea mai profundă a filosofiilor din trecut.
Desigur, să cutezi să spui ce este actual sau neactual în filosofie – disciplină ce năzuiește să capteze întregul experienței, al vieții, al lumii și este legată nu numai de cunoaștere, ci și de trăiri – este riscant. S-ar putea să sară sus prea mulți, luând în brațe criterii diferite, și să înece discuția într-o simplă ceartă fără rezultat.
Și totuși, fiecare dintre cei care cugetă delimitează mereu, fie și numai tacit, ceea ce este actual de ceea ce este doar istorie. Chestiunea este dacă putem face delimitarea conștient, pe față, și o putem justifica argumentativ.
Filosofia are, la rândul ei, o bibliotecă uriașă în urma ei. Aceasta nu s-a oprit la un moment dat. D.D. Roșca credea că marea filosofie s-ar fi oprit la Hegel, iar argumentele nu erau oarecari, căci Hegel este unic prin amplitudinea gândirii sale. Sunt de părere că și Hegel a lăsat loc altor inițiative de conceptualizare filosofică, care, de altfel, au și venit din abundență. Kierkegaard, Comte, de Biran, Bolzano sunt doar cîteva exemple. În Introducerea în filosofia contemporană (Compania, București, 2016) am prezentat pe larg filosofiile, și chiar teologiile profilate ulterior – care nu sunt deloc puține.
Azi, ca o altă probă, observăm că reflecția asupra Internetului este deosebit de actuală, cu toate că încă nu sunt elaborate sistematic ideile noi, considerabil de multe, care îl privesc. Nu mai vorbesc de neuroștiințe, unde, de asemenea, abundă ideile, chiar dacă semnificarea lor filosofică este abia în curs.
Pe fondul multor idei noi – poate chiar în virtutea acestui fapt – delimitarea între nou și actual în materie de filosofie trebuie, așadar, făcută. Altfel o face, oricum, viața însăși.
Cum se poate delimita ceea ce este actual? Care filosofii sunt actuale?
Din primul moment este la îndemână să ne despărțim de câteva răspunsuri triviale. Bunăoară, se publică Platon, dar contează valoarea textelor filosofului pentru istoria cugetării, care este enormă, mai mult decât actualitatea lor. Nimeni serios nu crede că am putea să organizăm viața, a noastră sau a celor din jur, pe baza Dialogurilor. Se publică ediții cuprinzătoare Descartes, având în vedere și valoarea Discursului asupra metodei în educație, dar cine ar pretinde actualitatea cunoscutei cărți ar forța lucrurile. Se publică Oswald Spengler, pentru a pune în lumină provocările din partea unei filosofii la adresa realităților ultimului mai bine de un secol, dar numai cineva naiv poate face din Declinul Occidentului reperul indiscutabil.
Cu un cuvânt, nu tot ceea ce se publică este și actual, cu totul alte scopuri fiind în joc. Nu tot ceea ce se susține din și despre filosofi este actual. De altfel, în cazul multor filosofi nu se urmăresc până la capăt exprimările lor și se dau imagini parțiale, dacă nu doar fragmentare.
Putem lărgi discuția observând că nu tot ceea ce este mediatizat insistent în lume este, de fapt, actual. Comercialismul întrece cu mult, și în materie de idei, ceea ce este efectiv actual.
Nu tot ceea ce li se prezintă studenților sau produc institutele specializate în filosofie este actual. O mare parte a conținutului învățământului și cercetării ține mai curând de reproducere de idei, nu de vreo importanță actuală. Aceasta nu numai datorită anacronismului culturii celor care predau sau cercetează în filosofie, ci scopului învățământului însuși.
Este adevărat și că nu tot ceea ce au spus filosofi vechi este inactual. Poți fi dintre cei de azi fără a fi actual, ca pregătire și manifestări ideatice, și poți fi actual fiind trăitor al unor epoci de demult. Un ziarist perspicace a și avut ideea excelentă de a realiza un interviu cu Toma d’Aquino (Hans Konrad Zander, Dummheit ist Sünde. Thomas von Aquin im Interview, Patmos, Düsseldorf, 2009). A ieșit un interviu excelent, cu teoreme a căror bătaie în profunzimea realității de azi nu poate fi contestată. De exemplu, propoziții precum „prostia este păcat”, „în general, nu te interesa de ceea ce face altul”, „dintre suferințele sufletului nici una nu dăunează mai mult trupului decât tristețea”, „spiritul nostru nu se poate cunoaște pe sine nemijlocit – abia prin cunoașterea lucrurilor ajunge el la cunoașterea de sine”, înțelese împreună cu cadrul intelectual de origine, rămân actuale.
Problema efectivă o pune mai ales „suficiența paseistă” în ceea ce privește valorile. Nu numai că aceasta trage din trabucul prejudecății că marea filosofie este doar în trecut, dar filosofarea este confundată cu un simplu exercițiu subiectiv făcut posibil ca urmare a intangibilei libertăți de conștiință. Această libertate este un bun prețios, cum o știm de la Moses Mendelssohn sau Charles S. Peirce, fără de care numeroase lucruri nu se pot obține. Și pe care nici o forță din lume, nici forța statului sau în general a instituțiilor, nu-l poate anihila. Dar numai în virtutea libertății de conștiință, fără travaliul specific și bine susținut factual și metodologic, nu se obțin performanțe.

 

 

(Fragment din Introducerea la volumul
Andrei Marga, Filosofi și teologi actuali,
Editura Meteor, București, 2019)