Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Actualitatea lui Gheorghe Suciu

 

Nicolae Scurtu
Gheorghe Suciu şi contemporanii săi.
Corespondență, autografe, iconografie
cu o „Mărturie de prieten” a acad.
Alexandru Surdu, vol. I,
Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2016

 

 

Ideea valorificării paraliteraturii lui Gheorghe Suciu, inițiată de către Alexandru Surdu, este magistral realizată de Nicolae Scurtu, prin acest proiect bipartit. Volumul I, reunind ştiri, mărturii şi informații despre poetul, publicistul şi prozatorul Gheorghe Suciu (1939–1995), cuprinde trei secțiuni: partea cea mai consistentă este dată de corespondența primită de la Ştefan Munteanu, Constantin Noica, Dan Simionescu şi Vasile Versavia; în vreme ce a doua parte
cuprinde autografe de la unii dintre confrați, iar a treia, prinsă sub titlul de „iconografie”, însumează o microcolecție fotografică a autorului transilvănean. Volumul al II-lea conține epistole, autografe şi alte materiale iconografice, alături de desene, portrete şi caricaturi primite de la prieteni şi colaboratori ai revistei Luceafărul, din redacția căreia a făcut parte prozatorul. „Ambele tipuri de scrieri – şi corespondența, şi jurnalul – sunt un fel de autoreprezentări şi aprecieri de sine ale unui autor, dar lasă deschise şi posibilitățile de apreciere ale cititorului”, notează acad. Alexandru Surdu, în „Mărturia de prieten”, plasată la începutul cărții Gheorghe Suciu şi contemporanii săi. Corespondență, autografe, iconografie.
Epistolele primite de Gheorghe Suciu de la profesorul timişorean Ştefan Munteanu dezvăluie in nuce panorama (socio-)culturală a anilor 1969 – 1991. Lingvistul şi filologul Ştefan Munteanu întreține o corespondență destul de strânsă cu fostul elev de la Liceul „Mihai Viteazul” din Alba-Iulia. Profesorul îi laudă literatura – de la Oul, volumul de debut din 1968, la romanul Război şi dragoste din 1982 – apreciindu-i articolele publicate în diverse reviste literare – dotate cu „farmecul poetic al lucidității” care îi însoțeşte nu doar proiectele narative, ci şi studiile şi articolele critice, însă „crâmpeiele de frescă” par dominate de sobrietate, „marea şi disprețuita virtute literară”. Stilul percutant al scrierilor lui Gheorghe Suciu dezvăluie, potrivit profesorului timişorean, „un triumf al inteligenței. Al inteligenței subtile, neînțepenite în canoane, dar viguroase şi calde, fără ostentație” (p. 11), răspunzându-i, în 26 aprilie 1969: „din scrisoarea dumitale am înțeles că din îndârjirea de a rămâne independent şi de a nu face tranzacții cu conştiința, ți-ai făcut un principiu suveran. Aş fi ghicit acest lucru şi din scrisul dumitale, care te defineşte, mi se pare, cu prisosință, pentru că se naşte nu numai dintr-o înțelegere a lumii, care nu e dată oricui, ci dintr-o mare şi cuceritoare sinceritate” (p. 11-12). În urma lecturii „pe nerăsuflate” a romanului Soarele neterminat, Ştefan Munteanu precizează în scrisoarea trimisă de la Timişoara la 9 aprilie 1970: „cartea poartă, ca şi celelalte pe care le-ai scris, pecetea inteligenței” (p. 19), amendând „cu părere de rău, câteva scăpări în privința limbii”, deoarece, continuă profesorul Munteanu, „nu pledez pentru «calofilie», aceasta e de altfel o falsă noțiune, ci pentru transparența expresiei, fără umbrele pe care ştie să le lase cuvântul nestrunit cu severitatea pe care o reclamă scrisul destinat lumii” (p. 20). Marcată de o anumită frecvență şi de un firesc al „dialogului” epistolar, corespondența încetează brusc în 1982, motivul tăcerii, spune profesorul Munteanu, fiind acceptarea de a trăi „într-un fel de semiexistență” (p. 31). Următoarea scrisoare datează din 1987, iar ultimele trei sunt trimise în perioada 19 martie–16 mai 1991. Paradoxal contemporane – sau crud profetice – mi se par azi interogațiile profesorului timişorean, la mai bine de 25 de ani depărtare: „iată ce înseamnă pervertirea omului sub influența şi porunca unei ideologii inumane, care pretindea să creeze «un om nou» […] Ceea ce trăim noi azi este trezirea din morți, din morții vii, prefăcuți în umbre, care ne căutăm trupurile de altădată. Cât va mai dura acest vis urât, mă întreb din nou? Mă tem că multă vreme […] Şi apoi, avalanşa asta de tineri care, având paşaportul în buzunar, pleacă şi ei, că «acolo» se poate câştiga mai bine şi mai repede” (p. 36).
Fiecare serie ce compune epistolarul este însoțită de „note” care restituie cu acribie referințele biobibliografice întâlnite de-a lungul schimbului de scrisori. Cele 16 epistole primite de la Constantin Noica sunt redactate în perioada 5 iunie 1977–21 iulie 1987. Jurnalistul Gheorghe Suciu l-a cunoscut pe autorul Paginilor despre sufletul românesc prin intermediul prietenului său, Alexandru Surdu, care „l-a recomandat magistrului în sintagme din cele mai convingătoare”, precizează Nicolae Scurtu într-o notă de subsol. Dan Simionescu trimite două epistole mai degrabă formale, gravitând în jurul apariției volumelor de Opere de Mihail Kogălniceanu. Însă cea mai consistentă parte este reprezentată de cele 115 epistole trimise de Vasile Versavia, începând cu 2 decembrie 1965 până la 23 februarie 1995. Puțin cunoscut, poet, eseist şi traducător, Vasile Versavia a fost unul dintre prietenii apropiați ai lui Gheorghe Suciu. Limbajul familiar, firesc, în ciuda greutății de a lucra ca profesor cu două norme în Arad, blocajul scrisului, lipsa de încredere în propriile alegeri, greutățile financiare, alergătura inutilă, lehamitea, plecarea în străinatate – sunt piese ale unui puzzle ce (de)construieşte relația de prietenie dintre cei doi intelectuali. La 24 iulie 1981, Vasile Versavia îi expediază lui Suciu prima scrisoare din Portland, Oregon, relatând despre ținutul amețitor al „Kaamittei”, un soi de Yoknapatawpha nonfaulknerian, cu „platouri largi, cam cât două județe, unde trăiesc, în această rezervație a lor, indienii. Pleci din Portland dintr-o vegetație grea şi ajungi într-o oră şi ceva într-un tărâm cu vegetație neputincioasă […] Ca târşii sunt şi casele indienilor. Singuratice. Am văzut câteva vechi. Câteva noi. Una, veche, e ca sălaşul lui Moş Nichi din Cracu Turcului, fără geamuri, fără uşă şi n-o s-o mai ducă mult. La câțiva paşi era alta nouă, în culori albastru şi roşu, lângă ea un țarc de cai – vreo 10-15 – şi în fața ei maşini, unele, unelte, altele, automobile. Unde am poposit eu erau nişte izvoare termale, un fel de stațiune balneară. Indienii pe care i-am văzut erau integrați, câteva fete lucrau ca angajate la chioşcuri, dar una bătrână stătea cu câțiva pui mai deoparte, sub un copac, în preajma locului unde stăteam noi desfăcuți la soare. Avea o față neagră-gălbuie, galbenul era stopat, emana vag de sub piele, părul negru-negru, lucios, nu de vreo unsoare, şi ochii tăiați orizontal şi împuținați, strecurând o privire negruță, uimitor de tristă. Dar cred că 90% din privirea ei, ori din tristețe, rămânea în ea. Trăgea din țigară. Părea însă, în alt timp şi poate că şi era” (p. 228-229).
Încercarea de a aduce în atenția cititorilor figura lui Gheorghe Suciu este demnă de laudă, cu atât mai mult cu cât restituie climatul intelectual al anilor ’70-’80, gravând, totodată, două coordonate a căror necesară suprapunere înfățişează o lume guvernată de umanitatea şi profesiunea scrisului.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg