Simion Retegan
Luptând pe două fronturi: memorandistul
Vasile Lucaciu
Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2016

 

 

În acest ianuarie 2018, la aniversarea părintelui Vasile Lucaciu – născut la Apa, în Sătmar, în 1852 – avem, iată, la îndemână o biografie pe măsura eroului, povestea vieţii şi a luptei sale. E cartea profesorului Simion Retegan. Cartea ne-a fost adusă şi prezentată de autor în vara trecută, în zi de sărbătoare, la umbra zidirilor lui Lucaciu, la Șişeşti.
Nu este, desigur, numai o ,,poveste”, deşi autorul îl arată pe Lucaciu aşa cum a fost în atâtea momente ale existenţei sale, drept un erou de epopee; este, înainte de toate, opera unui istoric riguros, o carte întemeiată pe cea mai întinsă documentare.
După toate cele care s-au scris despre Lucaciu, lucrări mai închegate, de la Tiron Albani şi Blaga Mihoc la Ion Iacoş şi V. Achim, cu adunarea de către aceştia din urmă a celor scrise în ziarele vremii, ori magistral vorbite de erou, după toate acestea şi după multe altele cartea de acum este cea aşteptată.
Ceea ce nu înseamnă că nu mai este de lucrat în marginea lui Vasile Lucaciu. Întinsa sa corespondenţă în lumea românească şi străină va trebui neapărat publicată. Catalogul cărţilor din biblioteca de la Șişeşti, câte vor mai fi rămas, e o datorie neîmplinită. Un catalog al celor vreo 2000 de cărţi inventariate acum 50 de ani, începând cu aceea semnată de însuşi ,,Basilius Lucaciu, studentis classe 5, Nagy-Baniensis, 1863” sau cu dezbaterile parlamentului de la Budapesta, cu adnotările marginale ale deputatului românilor de aici; de asemenea bibliografia Lucaciu, o lucrare extrem de necesară, pentru a arăta mai bine locul acestuia în mijlocul generaţiei Marii Uniri. Cu asemenea lucrări se cinsteşte cu adevărat un erou, cunoscându-l acum în articulaţiile gândirii şi faptelor sale. Pentru a recupera o idee-forţă ca aceea care ne vine de la Vasile Lucaciu, şi anume că pentru a fi socotit cineva printre elite nu-i suficient să ai un angajament politic oricât de ferm, fără să faci dovada unei superioare pregătiri intelectuale. În respectul raţiunii şi al credinţei. Aşa cum tânărul Lucaciu, în chip superior şi cu uneltele gânditorului-filosof, inspirat de teologia Sf. Toma d’Aquino, a crezut că pentru a face faţă încercărilor vremii şi pentru a ajunge la adevărurile dorite trebuie urmată calea raţiunii şi a credinţei. Instituţiuni filosofice, enorma alcătuire filosofică, 3 volume, apărută la Satu Mare între 1881 şi 1884 este, între altele, şi argumentul gânditorului adus în arena nesfârşitelor lupte pentru adevăr care atunci stăteau să înceapă. ,,Voiesc a mă lupta cu armele adevărului, pe terenul civilizaţiei, în interesul naţiunii mele”, scrie el în prefaţa Instituţiunilor…. Era abia la 10 ani de când, în cercul ,,României June” de la Viena, în preajma lui Eminescu, pe când poetul – un alt tânăr gânditor – se zbătea ,,să facem un congres pentru definirea de sine a poporului român” atunci şi acolo se afla, după mărturia lui Ioan Slavici, şi ,,V. Lucaciu din părţile Sătmarului”.
E o idee pe care o regăsim şi în discursul rostit de Lucaciu la Gherţa Mică, în 31 mai 1885, intitulat ,,Lupta preotului român catolic în secolul XIX”, tipărit la Satu Mare în acelaşi an. În apărarea misiunii istorice şi culturale a preotului aduce aici exemplul înaintaşilor, o întreagă pleiadă începând cu Gheorghe Șincai, Samuil Micu şi Petru Maior, cu Budai-Deleanu şi Timotei Cipariu, cu mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa ori cu Tit Bud, vicarul Sighetului, ,,lucrători neobosiţi ai viei culturale, şi cari promit încă şi mai mult în viitor”.
De la ,,definirea de sine” la împlinirea visului de unire a fost viaţa şi jertfa lui Lucaciu şi a generaţiei sale luptătoare. ,,Scumpe bade”, cum i se adresa odată tribunului de la Băseşti, este şi semnul solidarităţii româneşti, fără de care nici atunci nimic nu s-ar fi putut împlini.
Toţi aceia care, an de an, la Șişeşti, la Apa, la Satu Mare şi Baia Mare, ori pretutindeni unde nu este uitat, cei chemaţi de patosul adevărului care a luminat existenţa lui Lucaciu şi nu de mimetice aranjamente aniversare au acum la îndemână încă o monografie istorică importantă. Adevărurile vieţii lui fac mai vizibile multe dintre cele care alcătuiesc epopeea unirii românilor. Lucaciu nu e singurul astăzi de la care ne vine acest optimism istoric ce nu vrea să ne părăsească, dar e unul dintre cei mari care au de spus ceva celor care vor să-l asculte. De la el ne vine, între atâtea altele, şi lecţia băncilor cu dobânzi mici pentru săteni, a pregătirii tinerilor în acord cu nevoile satului şi nu a abandonului şcolar şi ameninţării analfabetismului. Şi lecţia demnităţii naţionale. Uităm prea uşor de unde mergeau ,,Leul de la Șişeşti” şi elitele vremii sale spre centrul de unde soarele avea să răsară pentru toţi românii. Trimis în decembrie 1914 la Roma, ,,Să vedem ce face Italia”, de către primul ministru, care nu degeaba are o statuie în Baia Mare, Lucaciu spune Guvernului român că opţiunea noastră nu trebuie să fie în nici un caz alta, ci hotărât apuseană. România a făcut atunci ce trebuia făcut. Era şi contribuţia lui, cu abilitate şi geniu diplomatic şi pe care o vom cinsti privind cu răspundere la provocările de azi la adresa ţării de astăzi.
Sunt în cartea aceasta destule dovezi despre cum anume harul părintelui Lucaciu aduna la Șişeşti, în pelerinaj, mulţimi de oameni în numele ideii naţionale, ca un fiu adevărat al unei biserici luptătoare. ,,…În Sufletul meu se combină una sfântă unire cu cealaltă sfântă unire, ca nici una, nici alta să nu producă umilire sau disensiuni sau neînţelegeri”, scria Lucaciu.
Eroul cărţii sale este văzut de istoricul clujean în chip integral: ,,Vreme de patru decenii îl vom vedea pe Vasile Lucaciu fie în ipostaza eroică, laică, fie în cea clericală, singulară şi aceasta, făcându-şi apariţia nu doar în unul sau altul din oraşele transilvănene la întâlnirile conducerii PNR, nu doar în Bucureşti, Roma, Budapesta, Viena ci şi în centre precum Londra, Washington, Cleveland, Chicago, Montpellier, Geneva. Tot astfel cum îl vedem la Roma în audienţe pontificale, primit la Bucureşti de Regele Carol I, întâlnindu-se, scriind sau corespondând cu miniştri, şefi de partide, parlamentari, intervievat de ziarişti români, italieni, francezi, englezi, maghiari. Urmărindu-i evoluţia publică pătrundem cu el în intimitatea lumii patriotice rurale a naşterii şi preoţiei sale, dar întrevedem, totodată, multiple alte zone cu care s-a intersectat: mediul citadin maghiar şi român sătmărean, cercul elitei româneşti transilvănene, sfera politică mai înaltă a Regatului României, anturajul unor înalţi prelaţi ai Sfântului Scaun, cadrele ierarhiei bisericeşti centrale şi locale a diecezei greco-catolice a Gherlei, căreia îi aparţinea parohia sa. Înţelegem astfel de ce s-a scris atât de mult despre Leul de la Șişeşti”.
Iată, deci, o carte din care ideea actualităţii eroului se detaşează firesc.