Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Acvariu

Acvariu

Birtul de lângă piața de flori e plin de mușterii ocazionali, grăbiți, dar și de oameni fără căpătâi aciuați aici ca într-un refugiu la îndemână din calea tumultului cotidian. Pe la orele prânzului devine chiar neîncăpător uneori. O masă eterogenă se perindă prin local ca într-o gară. Bețivi profesioniști și haimanale cât de cât spilcuite. Acestui local situat lângă hala agro lumea îi spune Acvariu pentru că geamurile sunt mari, se vede înăuntru ca într-un acvariu mai mare, bașca e și un acvariu cu peşti lângă geam. Cei de afară, oameni reali, sănătoși la cap, cu preocupări serioase, privesc cu dispreț spre umbrele fantomatice dinăuntru ce trândăvesc într-un spațiu imund, nesănătos. Când se fuma înăuntru era iadul, acum e un iad ceva mai prietenos, zic gospodinele pline de plase cu veșnicile cumpărături. Cei dinăuntru se dispensează nepăsători de hărnicia lor risipită în clocotul orașului. Ăștia sunt clienții obișnuiți care stau fixați pe scaune cu orele și se cunosc între ei. Aici intră tot felul de troglodiți să dea pe gât un rachiu ieftin și să beneficieze de o clipă de relaxare înainte de a reintra în cursa de alergare cu obstacole de pe străzile orașului, îndreptându-se fiecare spre obiectivele lui. Localul nu duce lipsă nici de firoscoși subțiri la pungă, dar cu nasul pe sus, în stare să se întindă la povești interminabile despre orice. De la fotbal la politică și de la amintiri din armată la prețurile alimentelor în creștere continuă. Le dă ghes la prețiozitate patroana localului, ea însăși o femeie care se respectă, cu ambiții afișate emfatic în loc de etichetă, interesată să aibă clienți mai spilcuiți. De aceea și-a aranjat proprietatea comercială în mod adecvat, cu gust, mobilier atrăgător, veceul e impregnat cu odorizante și sclipește de curățenie. Pe pereți atârnă tablouri cu fotografii în sepia amintind de vechea înfățișare a orașului, însoțite de texte explicative, așa încât localul se străduiește să aibă o oarecare ținută. Ba mai mult, în colțul dinspre ferestre a pus un acvariu cu pești, în ideea că dă un plus de eleganță, așa ceva nu vezi în orice birt amărât și ea vrea să iasă în evidență cu orice chip.
Printre discipolii lui Bachus poți întâlni aici și tipi rasați, bărbați cu morgă de intelectuali, ziariști zgâiți și artiști calici, cu toții însetați nevoie mare. Dar cei mai mulți sunt inși obscuri, jerpeliți, cu haine ponosite, porniți în piață după cumpărături, abătuți din drum la un șnaps sau o bere de la frigider. Femeile intră rar aici și atunci când o fac e semn că sunt pătimașe rău, declasate și cu haine ferefenițite. De obicei intră însoțite de tipi dubioși. Fata de la bar cu pantaloni negri mulați pe crupele-i ademenitoare și cu sânii la fel de bine evidențiați sub o bluză subțire și albă, prea strâmtă, încântă privirile troglodiților în așa măsură încât aceștia se simt transportați direct în altă lume și ca să-și mai scalde privirile cu aceste forme legănate printre mese mai comnadă un rând la prieteni. Știe patroana pe cine să angajeze ca să-i meargă mașinăria. Așa au comandat și cei doi amici ai pictorului simpatic, trecut prin plăcerile vieții, cu față buhăită, cu ochi sticloși, râzători, vii, mici și vicleni, amețit de băutură, care scoate din plasa cu cumpărături două ridichi să le ofere comesenilor, din prietenie sinceră sau drept recompensă pentru gestul lor deosebit de amabil care l-a adus în acest hal de voioșie. Ei râd ca niște papagali dispuși să-i țină isonul, refuză, bineînțeles, umflați de râs, dar pictorul nu se lasă până nu-i îmbată cu vorbe alambicate, făcând apel și la tradiționala înțelepciune populară pe care o are în sângele îngroșat de alcool. Firoscos din fire, articulează sacadat, tare, aproape cântând vorbele ca un popă, cu degetul arătător ridicat spre tâmplă ca lumea să bage la căpățână vorbele lui:
– Atențiune! Înțelepciune populară, anunță el grav și continuă ridicând maiestuos din sprâncene:

Care frunză-o căzut jos
Nu se urcă unde-o fost.
De nimica nu mi-i frică
Numa de frunză când pică.

Apoi se oprește brusc, așteptând reacțiile comesenilor, dar aceștia nu scot un cuvânt, se arată înduioșați, abordând un zâmbet tâmp sau aprobându-l admirativ ca pe un lider luminat ridicat brusc din mulțime.

Patroana cu ținuta ei țeapănă, bățoasă, aproape masculină, în deux-pièces maroniu uni, care stă proțăpită în dreapta barului ca o statuie să supravegheze activitatea din local, o femeie la cincizeci de ani, cu privire severă, elegantă, sobru îmbrăcată și întotdeuna coafată de parcă ar purta pe cap o perucă, apreciază că pictorul a ridicat prea mult tonul iar ceilalți doi se hlizesc prea strident la fiecare vorbă a artistului. Se decide să se apropie de masa cu pricina, cerându-le înveseliților de băutură să vorbească mai încet.
Ca o frunză care abia se menține pe linia de plutire e viața lui Nic acum. Trântit pe un scaun, la întâmplare, nu-l mai interesează mai nimic, privește nepăsător în gol, cu o detașare superioară, exclusivistă. Toate cele prezente i se par futile, pâlpâiri îndepărate fără sens și culoare, fără noimă. S-a îndepărtat de oameni, n-a mai trecut pe la Liliput de când a ieșit din închisoare, evită să intre în discuție cu oamenii cunoscuți, privește parcă din altă lume mascarada prezentului. Da, o mascaradă jenantă, caraghioasă, cu pretenții de cinste și onorabilitate de care îi este scârbă. Aici, lângă piața de flori (și cea de legume e aproape) se pierde printre zarzavagii, vânzători și cumpărători, e refugiul care îi convine, privește spre florile de pe mese expuse spre vânzare, splendori policrome divine, nemeritate de masa umană consumatoare de frumos natural. Privește spre gospodinele ce trec prin fața geamului cu plasele pline de cumpărături într-un du-te-vino neîntrerupt ca niște umbre fugare, prinse într-o mișcare browniană, de neînțeles, din care s-a retras dezamăgit, plictist, dezgustat. Umbre mișunând într-un acvariu prea aglomerat, înțesat cu vegetație putrezită, precum cel năpădit de alge, lângă care s-a așezat. Umbre captive.

Compătimim animalele din captivitate și nu ne conștientizăm captivitatea. (Alexandru Petria)

Nic e sumbru, livid, miroase a moarte, de aceea nu se așează nimeni la masa lui, deși ar mai fi trei locuri libere. S-a vârât singur și de bunăvoie în acvariul bețivilor. A auzit vorbăria celor de la masa vecină ca în transă. Vorbe venite de departe, de foarte departe, din afara lui. Totuși, versurile pictorului au atins în el o coardă sensibilă. Ele i-au amintit de ziua aia nenorocită de acum mai bine de doi ani, când a intrat fără să vrea pe terenul stației de epurare, după care viața lui a luat o traiectorie nedorită. Și-a amintit de paznicul grosolan care a dat peste el și copil, somându-l formal Stai că trag! ca să se dea grande. Și-a amintit de frunza de salcie agățată în mincioc, superstiție de la care a pornit totul. Spaima trasă când nu l-a mai văzut pe copil lângă el. Ah, Pușu! Unde o fi Pușu, copilul meu drag?

Așa au trecut ultimele minute pentru Nic, așezat singur la o masă lângă geam, între fereastră și acvariul cu pești leșinați, greu de identificat prin rețeaua de alge verzi și maronii, lăsat de izbeliște. O latrină expusă în public fără putință să însenineze privirea cuiva.
Visează abulic, privește năuc, ascultă ușor amuzat trăncăneala nu lipsită de sens a pictorului de la masa vecină, un pitoresc filosof ratat, după el, cam fanfaron dar plin de farmec în comunicare, bine cotat ca pictor, flecar înrăit și artist fanat, ofilit, pierdut prin cârciumi. Fața lui Nic e împietrită în indiferență tocită și tristețe amară. O expresie care trage să moară, anunțând și la el, ca la pictorul guraliv, ofilirea. Totuși, când trece pe lângă el, patroana îl întreabă din politețe, să se asigure că e o gazdă bună și totul e sub control:
– Nu-i așa că vă deranjează?
Trezit din gândurile lui, Nic răspunde brusc:
– Nu mă deranjează deloc.
Și pentru că patroana se oprește mirată în dreptul lui, nu se aștepta la această reacție, Nic face dintr-odată pe bosumflatul din moment ce i s-a dat atenție, se încruntă și-și arată nemulțumirea, nu față de logoreea pictorului, pe care tocmai o savura tacit, ci față de felul mizerabil în care sunt ținuți peștii abia perceptibili prin perdeaua groasă de alge lipită de sticla acvariului.
– Mă deranjează că vă bateți joc de sărmanii peștișori de acolo, aruncă el flegmatic, arătându-se îngrijorat.
– Cum așa?! se crispează dintr-odată fața lucioasă, tratată cu creme scumpe a femeii.
Și Nic, binevoitor ca întotdeauna și știutor de carte pe deasupra, începe să-i explice patroanei că nu așa trebuie să arate un acvariu unde intră zilnic atâția oameni. În loc să facă o bună impresie, dă dovadă de delăsare, ori localul e curat, bine întreținut, a lăudat-o și cu alt prilej pentru asta și e păcat ca tocmai colțul bio să distoneze cu ansmblul. Numai de delăsare nu vrea să audă cucoana. Ea, care face atâtea eforturi să țină localul ăsta de păduchioși, se simte jignită când cineva spune despre ea că e delăsătoare. Dar îi dă dreptate, recunoaște că l-a cam neglijat în ultima vreme pentru că cel care se îngrijea de acvariu, un bătrânel simpatic, nu mai e în stare să se ocupe de așa ceva. A căzut paralizat la pat. În ceea ce o privește, ea nu știe cum să răzuiască pereții de sticlă, cum trebuie schimbată apa, într-un cuvânt nu se pricepe și nici nu vrea. Asta nu-i o treabă pentru ea. Nic îi dă de înțeles că el se pricepe, tocmai de aceea a intervenit și i-a atras atenția, dar nu cu răutate. Zâmbind conciliant, femeia se arată surprinsă că el a observat acest amănunt. De obicei nimeni nu-l bagă în seamă, deși l-a montat în speranța că va fi un punct de atracție, așa în general, nu pentru clienți, își spunea că va da o notă de distincție și ea ține mult ca totul să arate cum ca lumea, să facă o bună impresie oricui intră la ea. Pe mușterii nu-i interesează decât băutura, asta e clar. Cu sau fără fotografii pe pereți, cu sau fără acvariu, ei știu numai să bage alcool în ei și să plece înveseliți de drog. Îi pare rău că acvariul arată așa rău, dar nu știe cum să procedeze cu el. Dacă n-are cine-l îngriji, îl va scoate afară și gata, va scăpa de el. Va avea loc de încă o masă. Nic lasă impresia că ar mai vrea să spună ceva, dar femeia pleacă să-și reia locul de observație din dreapta barului.
După plecarea gălăgioșilor, cu pictorul pornit în urma celor doi cu ridichile în mână, insistând penibil să ia fiecare o ridiche de la el, de amintire, de prietenie, patroana revine la masa lui Nic și se arată interesată de găsirea unei soluții de compromis până va scoate acvariul din local. Tot a spus el că se pricepe la peștii de acvariu, așa că ar avea nevoie de o mână de ajutor. N-ar vrea să-l jignească, nu prea știe de unde să-l ia, pare instruit și binecrescut, dar vine cu o propunere. N-ar putea el să se ocupe puțin de acvariul ei, desigur contra cost, până se hotărăște să-l desființeze? Lumea s-a obișnuit cu el, toți spun barului ei Acvariu așa că poate ar fi mai bine să-l păstreze. A observat și ea că peștilor nu le merge bine, dar neavând soluții i-a lăsat în beteșugul lor. Îi poate el aduce într-o stare mai bună? Contra cost, fireşte. Eu simt oamenii, adaugă privindu-l în ochi satisfăcută. Știu că mă poți ajuta și o să ne înțelegem.

(Fragment din romanul în pregătire Ape salmastre)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg