Mircea Veroiu (1941-1997) a fost, alături de Dan Pița, lider al Generației ‘70, „pe care o găsim şi în Dicționarul de cinema Larousse, este generația anilor ’70, nu este numai generația Pița-Veroiu… Dar ce reprezintă formularea asta? Reprezintă şi un adevăr: faptul că, fără îndoială, am rămas pentru o vreme liderii acestei generații. Lideri sub aspect creativ, evident. Întâmplarea face că deosebirea aproape antinomică dintre Dan şi mine presupune că între noi doi pot să mai încapă, în «rafturile» respective, diverse alte personalități”1. Veroiu şi Pița debutează împreună2, în 1973, într-un fericit tandem, cu Nunta de piatră, urmat în 1974 de Duhul aurului; cele două filme, în fapt patru scurtmetraje legate ideatic între ele, ecranizări ale unor schițe de Ion Agârbiceanu, au fost turnate împreună, la Roşia Montană, cu câteva completări ulterioare la Oravița, acestea din urmă realizate de Florin Mihăilescu, nu de Iosif Demian, operatorul principal al filmelor, urmând să constituie un singur film, dar din motive ideologice şi de cenzură au apărut separat la interval de un an. Opere de profundă originalitate, unicate ale cinematografiei române, Nunta de piatră şi Duhul aurului fac parte din acea categorie de creații artistice esențiale – de limpezimea şi structura cristalului – care pot defini, şi chiar o fac, în şi prin sine, spiritualitatea ancestrală a unui popor. Filmografia lui Mircea Veroiu3 este marcată de ecranizări, vădind o reală pasiune pentru incursiunea în universul literar, dar şi o anume „constrângere” datorată insatisfacției provocate de nemulțumitoarele scenarii originale cu care s-a întâlnit.
Inspirat de romanul omonim al lui Garabet Ibrăileanu, Adela (premiera: 4 februarie 1985) face parte din şirul ecranizărilor semnate de Mircea Veroiu, reprezentând totodată şi un moment de vârf al filmografiei sale. Aşa cum a procedat de fiecare dată, regizorul-scenarist „n-a respectat în Adela lui Garabet Ibrăileanu litera ci sensul, spiritul operei. Pentru Veroiu, Adela nu este un roman de dragoste ci unul din puținele romane de analiză de la noi despre o imposibilă dragoste iar tot conflictul dramatic este o lungă căutare a cauzelor acestei imposibilități care nu este ivită dinafară ci dinăuntrul unei conştiințe”4.
Doctorul Emil Codrescu (George Motoi) trăieşte o criză a vârstei de mijloc, sfârşitul tinereții, printr-o dragoste pe care o crede imposibilă pentru Adela, fiica văduvei doamne Mureşanu (în carte: doamna M***). Mai mult sau mai puțin inocenta Adela, deja divorțată la o vârstă fragedă, este idealizată de Emil Codrescu care pare a-şi accepta vârsta cu o disimulată voluptate refuzându-şi o posibilă tomnatică iubire. Candoarea Adelei implică în mare măsură şi o cochetărie feminină, nu chiar nevinovată (Marina Procopie, printr-un joc ce păstrează constant o ambiguitate de mare rafinament, creează unul dintre cele mai vii personaje feminine din cinematografia română), care aproape îl invită pe cvadragenarul Emil la mai mult decât un nevinovat flirt, văzut de acesta din urmă mai degrabă ca un rafinat joc de societate. Dar Emil Codrescu, „acest Werther român în vârstă de patruzeci de ani”, după cum l-a numit, uşor sarcastic, Vladimir Streinu5, nu-şi poate depăşi în acelaşi timp un sentiment patern, dat fiind că, prieten de familie, o cunoaşte pe Adela de când era copilă, între cei doi existând o legătură mai degrabă camaraderească, transformată pe nesimțite într-o dragoste platonică – cel puțin din partea adultului. Există o melancolie solară în acest film de o sensibilitate suavă, fără mari cutremure de suprafață, dar frământată, tulburătoare fără a fi impură, în adânc.
Mircea Veroiu îşi asumă o libertate marcată față de textul romanului inspirator. Dacă romanul este plasat la Bălțățeşti, vagă stațiune balneară moldavă, la Veroiu acțiunea se desfăşoară la moşia doamnei Mureşanu (Valeria Seciu), mama Adelei; dacă în roman văduva îi apare naratorului, în prezentul acțiunii cărții, “anemică şi reumatică, a îmbătrânit mult în anii din urmă… Doamna M*** are ochii căprui, acum uscați şi decolorați”6, în film ea este încă plină de viață, având farmecul discret, dar voluptuos al femeii mature care încă mai poate stârni pasiuni. Şi chiar o va face, fermecându-l într-atât pe Tuliu (Ştefan Sileanu), vecin de moşie şi fost camarad de arme al lui Emil Codrescu în Războiul de Independență (personaj creat de Mircea Veroiu), încât cei doi vor „fugi în lume”, lăsându-i pe cei apropiați, pe Adela şi pe Emil Codrescu în primul rând, într-o uimire, s-ar putea înțelege chiar uşor invidioasă. Dacă Tuliu şi Doamna Mureşanu se dovedesc a fi mai puțin convenționali, Emil Codrescu se resemnează cu vetustețe în a se despărți de vârsta tinereții7, în ciuda „împotrivirii” Adelei, care se păstrează totuşi, în film ca şi în carte, în limitele convenienței de a nu face ea pasul hotărâtor8.
În Adela, dincolo de abordarea curajoasă a unei cărți aparent neofertante cinematografic, calofilul Mircea Veroiu s-a răsfățat cu asupra de măsură, „huzurind” cu grație în faldurile prozei lui Garabet Ibrăileanu, dar şi, mai ales, în cele ale celuloidului, cu un rafinament elevat pe alocuri, dar şi cu gratuitate formală, oferindu-şi un film ce se dorea impecabil, fapt ce rămâne de discutat, în orice caz o operă suficientă sieşi şi autorului ei şi destinată unui public selectiv, ceea ce, în contextul anilor ‘80, era mai mult decât o sfidare la adresa oficialității.

Note
1 Vezi Ioan-Pavel Azap, Ciné-verité (interviuri cu regizori de film români), Cluj-Napoca, Ed. Tribuna, 2016, p. 190; interviu realizat în 1994.
2 După debutul colectiv cu Apa ca un bivol negru, documentar despre dramaticele inundații din România anului 1970, alături de alți regizori, operatori şi scenarişti ai Generației ’70 (Andrei Cătălin Băleanu, Peter Bokor, Stere Gulea, Iosif Demian, Ion Marinescu, Nicolae Mărgineanu, Dinu Tănase, Roxana Pană, Bogdan Cavadia ş.a.).
3 Dincolo de statutul de lider şaptezecist, „opera sa, unitară prin sobrietatea şi eleganța soluțiilor de limbaj, precum şi prin folosirea consonanței literare ca suport pentru imagini de o căutată frumusețe plastică, îşi menține interesul şi azi, chiar dacă definirea sa aşa cum au făcut-o unii ca «un Visconti român» nu are totală acoperire” (Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiştii. 2345de cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalități care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originare de pe aceste meleaguri, Bucureşti, Ed. Meronia, 2013, p. 595).
4 Mircea Alexandrescu, rev. „Cinema” nr. 2 (februarie) / 1985, p. 9.
5 Vladimir Streinu, „Adela, romanul unui critic”, în „Revista tineretului”, nr. 5 / 1943, apud Garabet Ibrăileanu, Privind viața, Adela, Amintiri, Bucureşti, Ed. Minerva, 1987, p. 220.
6 Garabet Ibrăileanu, Adela, Iaşi, Ed. Junimea, 1983, p. 56.
7 „Cu mîna pe mînerul de la portița landaului, a şovăit un moment, apoi s-a urcat repede. // Birjarul a închis portița în urma ei şi, în clinchet de zurgălăi, Adela s-a dus. De pe canapeaua de dinainte, şi-a mai scos capul de cîteva ori din landau, cu fluturări de voal – voal care-mi dezmierdase buzele pe drumul spre Varatic şi pe care de atunci nu şi-l mai pusese niciodată – şi, la o cotitură a drumului, după o dugheană dărăpănată, dispăru într-o singură clipă cea din urmă fluturare a voalului roz. // În acest moment, începu trecutul” (idem, p. 158).
8 „Cînd trebuia să plece, după ce şi-au luat adio cu toții, s-a întors şi – crezînd momentul potrivit, căci ceilalți erau ocupați cu ultima aranjare a lucrurilor mărunte şi a persoanei lor în landau – mi-a pus încheietura mîinii pe gură (mîna şi brațul!), mi-a dat mănuşa pe care i-am scos-o aseară din mînă şi apoi, fulgerător, s-a aplecat cu buzele pe mîna mea, cu primejdia de a se da în spectacol întregii ogrăzi şi, fără nici un cuvînt, s-a întors la trăsură… Mi-a sărutat mîna din prisosul inimii, în emoția despărțirii de prietenul copilăriei şi adolescenței ei şi de omul înnebunit de tinerețea ei? A pus în gest o intenție de reciprocitate, dar l-a făcut tardiv ca să nu-i dea o semnificație disproporționată cu sentimentele ei, ori fiindcă ştie că nu vreau să-i cer ceea ce doresc cu sălbăticie?” (ibidem, p. 157-158).

(Din volumul
100 de ani de cinematografie românească,
în curs de apariție la Ed. Ecou Transilvan)