Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Adevăr și creație

Adevăr și creație

Studiul imaginilor, al imaginarului a devenit în ultimii ani un spațiu de cercetare foarte frecventat și la noi, deja schițându-se adevărate „școli” universitare în domeniu. Cartea pe care o comentez aici1 vine să aducă o perspectivă nouă: metafizică și fenomenologică, în interiorul temei, în primul rând la nivel conceptual și de istorie a ideilor. Miza autorului este tocmai de a depăși dihotomia superficială cunoaștere științifică (rațională) vs. cunoaștere mitică, poetică, subsumându-le, deopotrivă, unei sugestive „capacități imaginative din care ambele își trag sursa”, numită imaginativ. „În imaginativ este cuprins omul și lumea cu tot ceea ce a fost, este și va fi produs atît în sensul spiritual care este primar, dar și în sens material care vine ca și o consecință a acestei creații imaginative”. (13) „…teza noastră privind existența unui imaginativ general – uman capabil să dezvolte situații, în mare asemănătoare, aproape indiferent de arealul geografic la care individul aparține, este aplicabilă și în acest sens”. (98) Această forță creatoare inerentă umanului este numită de autor imaginativ poietic apriori. „Toate descoperirile științifice, toate sistemele filosofice, tehnica, informatica, robotica, miturile, inclusiv toate religiile sunt rodul acestei capacități imaginative care are posibilitatea de a crea ex nihilo”. (17) „…imaginativ poietic /…/ fiind facultatea apriorică a intelectului prin care se face posibilă lumea/lumile posibile inteligibile, raționale”. (130) „există o singură structură imaginativă, fundamentală, originară și apriorică, iar ceea ce diferă este percepția timpului, a spațiului, a lumii și a fenomenelor naturii în diversele epoci ale istoriei”.(161) „…ceea ce ține de ființă provine de la imaginativ și are ca mod de exprimare mișcarea și forța (energeia) de a fi”. (215) Imaginativul, conceptul cheie pe care ni-l propune filosoful, încearcă să subîntindă fenomenologic întreagă această capacitate definitorie a umanului de a crea. Dacă Noica se întreba cum e cu putință ceva nou, am putea spune că volumul de față încearcă să răspundă la întrebarea: cum e cu putință creația de orice fel, în special cea spirituală. Autorul ne propune o analiză conceptuală, pe modelul fenomenologiei heideggeriene, încercând să înțeleagă cum funcționează gândirea creatoare, începând cu momentul auroral al Greciei antice, dar cu analize și ale spațiilor non-europene, chinez sau indian, ale gândirii.
Centrul de greutate al cărții mi se pare a se constitui în analitica noțiunii de adevăr/alethe, mereu reluată și rafinată. În măsura în care noul creat trebuie să aibă o adecvare la realitate, să exprime întemeierea ontologică a ceea ce este adevărat. De la physisul gândirii arhaice grecești, trecând prin Platon, Aristotel și neo-platonici, până la poeți majori ai omenirii: Dante, Hölderlin, Rilke, totul având ca ghid de orientare hermeneutica heideggeriană și aproprierea fenomenologică a logosului, adevărul este decriptat prin raportarea la „structura apriorică a imaginativului”. Pentru autorul nostru, nu numai Dumnezeu este cel care a creat lumea ex nihilo, ci și omul are, prin funcția imaginativului, această capacitate „demiurgică” (să fie acesta, antropologic vorbind, cel mai profund dat, dovada ultimă a „chipului și asemănării” sale cu divinul?) de a crea „din nimic”. Bazat pe o erudiție filosofică, și un simț al decojirii conceptelor, „nemțești”, autorul decupează câteva momente aurorale ale creativității culturale, începând cu imaginativul religios al mitologiei elene, încercând o reconstituire a tipului de imaginar care a făcut posibil universul enorm al acestei mitologii. Luxuriant, contradictoriu, de un dinamism derutant („schimbări necontenite ale funcționalităților” /31) acest univers mitic ridică întrebări insurmontabile despre felul cum postulata funcție imaginativă a explodat pur și simplu în toată splendoarea ei odată cu civilizația greacă a logosului. Este, poate, fața cea mai importantă a „miracolului grec”, acest mod în care și-au inventat zeii și funcțiile lor multiple și nu de puține ori contradictorii. Avem de pătruns aici o pagină de istoria religiilor, privită filosofic și științific, care cercetează adolescența, prima tinerețe a spiritului care s-a întrupat în vechea mitologie și filosofie greacă. „Se pare că imaginativul poetic grecesc are în vedere, în fondul său prim, cel mai îndepărtat, creația de tip ex nihilo, o raritate pentru imaginativul popoarelor «primitive»”. (28) În acest context sunt analizate misteriile grecești, iraționalul (Dodds) grec, raportul dintre raționalismul logosului și posedarea de către zeu. „Zeii elenici sunt puteri, nu persoane” (41). „Pentru imaginativul specific grecului antic, faptul dialectic că o putere divină este unică și totodată multiplă (s.a.) nu a reprezentat niciodată o dificultate”. (42) O cercetare specială este dedicată memoriei (Mnemosyne), una dintre temele recurente ale analiticii funcției imaginative din această sondare fenomenologică. Și care face pereche dialectică esențială cu Lethe (uitarea, moartea)….de unde în secvență logică vor urma capitolele despre ce înseamnă adevărul, în sens heideggerian de a-lethe, sau în sensul thomist de adequatio rei ad intellectus. În zorii civilizației grecești, poetul, ctitorind ceea ce rămâne (Hölderlin), era socotit ca fiind deținătorul și rostitorul adevărului. A fost o vreme în care poeții aveau apanajul acestei funcții supreme. „Poetul, prin intermediul muzei, devine individul privilegiat prin care Zeul rostește Adevărul (Aletheia). Este o modalitate mitică, prerațională, prin care individul are acces la adevăr, face posibilă «scoaterea din ascuns a acestuia»/…/rolul poetului în societatea arhaică este unul de «stăpânitor de adevăr»”. (92-93)
Cam acesta este spațiul ideatic în care ne mișcăm în acest volum. Imaginativul poietic se vrea un concept integrator de tipul alchimicei imaginatio vera, a imaginalului lui Henry Corbin, inconștientului colectiv jung-ian sau matricei stilistice blagiene. Nu avem de-a face cu o filosofie sau hermeneutică a imaginilor, precum în fundamentala carte a lui Gilbert Durand de exemplu, ci una a însăși funcției mentale, a posibilităților actului de a imagina. Miza conceptuală este apreciabilă, ca în orice filosofie adevărată și aici se încearcă să se focalizeze întreaga cunoaștere într-un singur „punct” conceptual. „Evoluția unei mentalități, a unei culturi, nu poate fi surprinsă de vreo formulă, fie ea filosofică, istorică sau de altă natură decât prin teoria imaginativului poietic, cel care
creează, valorizează și întemeiază o lume, o cultură și o civilizație”. (68) Culturile sunt spații creatoare legate de timp și de spațiu. Eseul de față are nu numai curajul mizei majore a temei abordate, ci și de a nu ceda sirenelor relativiste, filosoful fiind cu vehemență adeptul conceptelor tari și al structurii verticale a spiritului. El ne propune explicații pentru cum este și care este structura faptului creator, precum și asupra cauzelor (în sens aristotelician) energiei care pune în mișcare această creație. Forța structurantă a gândirii este supusă decriptării fenomenologice. Un exemplu ar fi analiza conceptului de physis, ca ajungere constantă la prezența statornică. „Conceptul de adevăr este cel care va vertebra întreaga cercetare pe care o întreprindem asupra imaginativului poietic grecesc și european, iar o repoziționare a acestei noțiuni în arealul mentalității și culturii europene pe parcursul întregii ei desfășurări și în chiar cea mai apropiată contemporaneitate este însuși scopul metafizicii”. (91) Avem, în fond, de-a face cu o carte de metafizică. În societatea arhaică poetul (adică operatorul cu fantasme, imagini cum i-ar fi spus Culianu) era, tocmai de aceea, un „stăpânitor al adevărului” (după formula lui Marcel Detienne). Rostirea esențială, poietică (fiat-ul divin, creația ca ex-tragere din adâncul peșterii platoniciene spre lumina cunoașterii) este adevărată în măsura în care dez-văluie lumea originară a imaginilor. Phantasia, termenul imperfect redat în latină prin imago, este un logoi cu rădăcina în Phos = lumină. Este citată undeva în carte interpretarea lui Anton Dumitriu conform căruia logos apophantikos înseamnă „vorbirea care face să strălucească pînă departe ceva”. Ceva care nu poate fi decât adevărul, rostit de poeți și filosofi. Orice abordare a funcției creatoare a spiritului va trebui, deci, să atingă această chestiune originară a scoaterii la lumină. Aici se întâlnesc (cred că acesta este sensul laborioasei demonstrații), adevărul ca scoatere din ascuns cu adevărul în sensul adecvării intelectului la realitate. „Poetul recreează lumea spunînd Aletheia”. (94) Cum se vede, pe fiecare nouă spirală a demonstrației ne întâlnim cu tema funcției creatoare a omului, coborâm în misterul acestui dat ontologic. Este drept că, foarte devreme în evoluția istorică, poetul nu mai apare ca purtătorul sacru de alethe, clarvăzătorul, ci de apate, „arte & meserie”, cum ar fi spus traducătorul român al lui Villon. Este căderea din mit în doxă și reproducere simplu mnemotică. Așa începe mișcarea sofiștilor. O laicizare a logosului care subliniază, din perspectivă istorică și metafizică, legătura dintre Alteheia și funcția creatoare a psiheei. Suntem, să observăm asta, la răscrucea gândirii grecești la care se raporta originar Heidegger. Gândirea sofiștilor, bazată pe praxis și adresată demosului, va primi o replică în filosofia lui Platon. „Cele două curente de percepere a adevărului, cel bazat pe doxa (sofistic și democratic) și cel al sectelor mistico-filosofice însușit de Parmenide, vor merge în paralel în conștiința culturală grecească până în metafizica lui Platon”. (105) La filosoful atenian aletheia trebuie interpretat cu trimitere la anamnesis. Ambii termeni se raportează deopotrivă la scoaterea din uitare. Aici, și pe tot parcursul cății, este citat cu insistență filosoful Anton Dumitriu, din păcate cvasi-ignorat azi dincolo de cercul specialiștilor, a cărui carte despre Aletheia este una dintre cărțile de temelie ale gândirii românești. Anamnesisul nu este o simplă rememorare, ci o re-creație solicitând puterile imaginative. Mircea Arman completează aici analiza „…întrucât memoria re-creează continuu realitatea, Aletheia se leagă de ființă și existență. Existența (to on) este pentru Platon și pentru întreaga filosofie grecească Adevărul./…/ Adevărul ca anamnesis la Platon înseamnă în primul rând, existență și a gândi, prin urmare înseamnă în modul cel mai originar ființă (to on) și a fi, în sensul pe care noi îl acordăm structurii imaginativului poietic specific grecului antic.” (113) Aici adevărul ca adequatio este pur și simplu identitatea dintre anamnesis și aletheia (p.114). Deși chestiunea adevărului ca eliberare din evanghelia Ioanică (8.32), „iar adevărul vă va face liberi” (kai e aletheia eleuterosei imos) este atinsă doar în treacăt, nefăcând parte din tema cercetării de față, o privire comparativă incitantă este sugerată.
Capitolul dedicat lui Aristotel trimite la înțelegerea sensului altor doi termeni: contemplație și teorie. Teologia vine după fizică, asta înseamnă prefixul meta-. Filosofia primă, adică a ființei qua ființă, este întreaga filosofie. Este punctul în care imaginativul este abordat din perspectiva intuiției ca formă de cunoaștere. „intuiția intelectuală (nous apathetikos) este începutul științei”. (125) La cealaltă extremitate se situează un Proclos, „ultimul mare nume al filosofiei neoplatoniciene”. Cunoașterea atinge pentru el cea mai înaltă expresie prin credință. Un capitol separat recapitulează sensurile noțiunii de adevăr, așa cum am mai întâlnit-o pe tot parcursul eseului. Imaginativul nu se confundă în nici un caz cu vreo forță stihială, irațională, dimpotrivă „…capacitatea imaginativă /…/este creatoarea lumilor posibile raționale”. În introducerea la Dicționarul Religiilor, conceput împreună cu Mircea Eliade, I. P. Culianu dădea faimoasa definiție „matematică”: „viața este un fractal în spațiul Hilbert”. Aș conecta această viziune în care, treptat, sunt „ocupate” toate posibilitățile de dezvoltare a unui fenomen cu funcția creatoare a imaginativului, pe care o înțeleg ca un fel de „forță” ce împinge intelectul spre epuizarea consecințelor cunoașterii. „Doar creatorii și marii descoperitori reușesc să se desprindă și să creeze viitoare lumi imaginative posibile care se traduc în dezvoltarea ulterioară a artei, a gîndirii de tip filosofic sau a științei”. (147) Amintesc cele două viziuni tocmai pentru că autorul este mefient față de „gîndirea calculatoare”, de „realitatea informațională”, convins de faptul că „trăim astăzi moartea unei lumi și nașterea alteia”, printr-o „explozie aproape malignă” a lumii informatice, conștient firește de marele punct de inflexiune antropologic și spiritual în care ne aflăm ca specie, odată cu era Rețelei globale.
Creșterea în spirală a cărții aduce în altă secvență a demonstrației compararea imaginativului la greci, chinezi, indieni, popoarele primitive. Se amintește în context lucrul știut că filosofia era pentru antici nu speculație sau sistem de concepte ci, aș folosi formula lui Pierre Hadot, exercițiu spiritual (vezi paragraful despre definițiile filosofiei la David Armeanul). În subtext, cartea lui Mircea Arman este o pledoarie pentru regăsirea funcției de „gândire care gândește gândirea” a filosofiei. Funcție existențială capitală a sa. Pentru că ea se leagă de funcția unificatoare a logosului, posibilă prin Mnemosyne, astfel situându-ne în adevăr prin ne-uitare. Interpretările finale ale celor trei poeți, având ca model acel text fundamental al gândirii europene care este analiza lui Heidegger la opera lui Hölderlin, vin să aducă noi nuanțe viziunii asupra puterilor imaginativului. Analiza se face aici dinspre prezent, adică dintr-o perspectivă post-nietzscheană, a unui timp intrat în sărăcie, în care zeii au murit și ultimul lor refugiu este în limbă. De aici elogiul implicit al Poeziei. Ca adăpost al Logosului (ființei) și ultim refugiu pentru cei care vor să iasă din era Automatului pentru a cultiva, în continuare, funcția creativă fundamentală a umanului.
O carte originală, provocând la meditații asupra celei mai înalte trăsături a umanului, care este cea de a fi creator, prin postularea imaginativului: „Imaginativul care dă ființă este cel care constituie, valorizează, ordonează și face posibilă înțelegerea și existența lumii ca lume”. (218)

 

 

Note
1 Mircea Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, ed. Tribuna, 2020.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg