Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Adevărul științific ca negare a lumii

Adevărul științific  ca negare a lumii

Una dintre problemele uriașe cu care se confundă lumea de azi este dată de diversitatea incredibilă a afirmării „adevărului”. Este cel puțin un truism să mai spui că fiecare individ își are propriul „adevăr”, că știința a devenit intolerabilă și își proferează propriile structuri imaginative drept adevăruri absolute, adevăruri care nu pot fi atinse sau contrazise.
Aceasta este una dintre marile probleme de abordare a lumii din partea științei contemporane. Adevărul științei este mai degrabă legat de problema „felierii” realității și de conceptul de „rezolvare a problemei”, de utilitate. Metoda secvențierii, chestiune ce ține de o anumită concepere a fenomenului ca legătură indestructibilă a sa cu timpul, nu ține seama și de dialectica schimbării necontenite a fenomenului ca modalitate de raportare a științei la real. Această ignorare a adagiului heraklitian: Panta rhei kai ouden menei – totul curge, nimic nu stă pe loc – lasă omului de știință iluzia stăpînirii realității. De la „stăpînitorii de adevăr” ai perioadei arhaice grecești la „stăpînitorii realității” contemporane nu este un drum chiar atît de lung. Dacă unii percepeau adevărul ca scoatere din ascundere și făceau apel la memorie (Mnemosyne) printr-un procedeu mai degrabă licit, ceimemorie (Mnemosyne)lalți fac apel la un alt tip de „scoatere din ascundere”, însă de data aceasta prin intermediul prelungirii organelor de simț cu substitute tehnice, sofisticate, numai că planul pe care își exercită „descoperirile”, adică scoaterea din ascundere, nu mai este ceva care se adresează subiectului ci fenomenului, prin urmare unui ceva aflat în necontenită mișcare și schimbare. De aceea, adevărurile științifice sunt, cu puține excepții, și acelea fiind rodul interogării imaginativului poietic și nu al descoperirii și înțelegerii fenomenului, parțiale și reevaluabile la infinit, precum spirala hegeliană a devenirii. Aceasta este esența științei europene și tipul de gîndire care aparține europeanului ca mod de deschidere spre lume al ființei sale. Acesta este singurul capabil de a duce mai departe cercetarea fundamentală în știință, tocmai datorită imaginativului poietic altfel structurat. Celelalte seminții au alte modalități de raportare la lume, așa cum sunt cele ale asiaticilor, indieni și chinezi, sau ale altor popoare care afirmă negritudinea (Spengler), sau alte moduri de a fi ale ființei în general, dar care nu sunt cu nimic inferioare celei europene, fiecare avînd o particularitate, o definire și o modalitate de ființă perfect structurate propriului imaginativ poietic. Astfel, fiecare individ își creează o lume a lui, cu valorile, tabuurile, adevărurile și existența proprie. Iar dacă lucrurile stau așa, secvențierea lumii de care vorbește Markus Gabriel în Warum es die Welt nicht gibt (2018) sau în mai vechea Warum es die Welt nicht gibt (2013) poate părea plauzibil și, din puncul de vedere al adevărurilor secvențiale, chiar este.
Însă ceea ce este de analizat și suscită interesul nostru este tocmai viabilitatea și umanitatea omului și societății care se exprimă într-o asemenea gîndire.
Gîndirea științifică, respectiv gîndirea care se construiește pe tărîmul european încă de la Aristotel, are drept temei adevărul ca valabilitate și utilitate. În esența ei, știința consideră sau nu valabile anumite apariții care ies la lumină în manifestarea fenomenului. Astfel, încă de la William Ockham, secvențierea „cu briciul” a fenomenului a fost considerat a fi adevărul evident, în dauna adevărului memoriei al cărui „stăpînitori”, care se sfîrșesc în cultura europeană odată cu Platon și Plotin, nu își vor mai găsi adevărați urmași pînă în filosofia lui Heidegger.
Filosofia lui Heidegger își va găsi sensul și aderența extraordinară în cultura europeană tocmai datorită saturației la care a ajuns gîndirea în afirmarea adevărurilor absolute ale științei. Și nu numai atît. Gîndirea științifică care propune și o viziune a lumii care „nu există” în ansamblul ei (Gabriel) a dus omul european spre căutarea unui alt model reluat și regîndit de Heidegger din aletheia, a adevărului ca neascundere, practicat de „stăpînitorii de adevăr”.
În plină afirmare a gîndirii științifice care își afirmă hegemonia, Heidegger se va îndoi de această metodă (a științei) și mai ales va pune în discuție latura profund distructivă a produsului ei care este tehnica. El a fost primul care a vorbit de esența malignă a tehnicii planetare.
„Gîndirea calculatoare”, cea care secvențiază realitatea și, implicit, valorile, le analizează în mod disparat, face posibilă unificarea lumii prin în-depărtare. Nu alta este esența tehnologiei informației care, sub aparența comunicării instantanee, a legăturilor afective mimate, a supralicitării eului individual la indivizii cei mai puțini apți și îndreptățiți pentru aceasta, duce la o comunizare a ideilor, aspirațiilor, viziunilor sociale și, în paralel, la o atitudine schizofrenă (B. Fondane) a relației individului cu individul. Pare o contradicție în lumea reală, însă ea nu este deloc o astfel de chestiune în lumea virtuală care tinde să substituie din ce în ce mai mult lumea reală.
Ceea ce este malign însă în adevărurile secvențiale ale lumii virtuale, prin urmare a tehnicii planetare, este divizarea sub aparența unei „mari comunități” (Ta Tung), un concept pe care îl găsim în filosofia antică și medie chineză. Marea comunitate, de care este agățată și ideea globalismului dar și esența tehnicii planetare, este rezultatul influenței acesteia asupra ființei ca modalitate a ființării cotidiene. Acest lucru nu poate duce decît la segregarea unei părți a culturii și civilizației umane și la o luptă a civilizațiilor în care tehnica, cu tendința ei de acaparare a tuturor domeniilor, inclusiv al domeniului spiritului, va contribui plenar la distrugerea valorilor omului, așa cum le cunoaștem încă din cele mai vechi timpuri. Școala de la Frankfurt și discipolii ei nu sunt străini de această alienare profundă a societății occidentale iar profețiile lui Nietzsche și analizele lui Spengler sunt tot mai aproape de a se împlini.
Astfel, prin mutarea planurilor, adevărul ca produs genuin al imaginativului uman este înlocuit cu adevărul rețelelor și lumilor imaginative virtuale. Pericolul, sesizat deja de către filosofii și psihologii occidentali, este acela de a renunța la lumea și adevărul memoriei în favoarea lumii virtuale și a adevărurilor ei secvențiale. Un analist lucid poate sesiza aberația unor așa-ziși savanți ecologisti care au început deja să „calculeze” tonele de emisii de carbon pe care le degajă jocurile pe computer, cel mai nociv fiind Minecraft (sic!), și tendința distrugătoare de a amalgama realitățile și adevărurile acestora într-o tentativă nemaiîntîlnită de a distruge tocmai umanitatea din om și lumea acestuia în favoarea unor lumi a obiectelor și viețuitoarelor sine mens sine anima.
Acesta este rezultatul a multor zeci de ani de învățămînt de tip secvențial, de „feliere” a lui în conformitate cu latura îngustă pe care o deschide o specialitate sau alta. Lipsa educației umaniste, a unei viziuni integratoare a lumii și umanității, viziune care aparține metafizicii, a fost spulberată de absolutismul „adevărurilor” științifice care au tins să devină hegemonice. Eșecul aceste gîndiri se manifestă pregnant în zilele noastre și este dominată de haosul planetar la care adevărurile științifice nu pot să dea un răspuns adecvat și util, în acest mod contribuind din plin la amplificarea acestuia. În acest fel, adevărul secvențiat al științelor își neagă propria invincibilitate, ba își mai arată, cîteodată, deșucheat, neputința.
Declinul lumii occidentale, atît de asemănător cu declinul lumii romane antice, bazat pe neglijarea voită a învățămîntului de calitate, a finanțării lui, pe negarea valorilor metafizicii, pe exacerbarea hedonismului și a bunăstării fără limite și a adevărurilor științifice secvențiale, pare a se îndrepta cu pași pe care numai tehnica îi poate grăbi de o asemenea manieră spre stingerea ei.
Acest declin și această stingere a valorilor clasice ale lumii occidentale au drept cauză elementul malign din esența tehnicii, care îndepărtează omul de la rostul și esența sa, de la valorile vieții pe care le-a cultivat de milenii. Suprapunerea realităților, melanjul lor, face ca omul contemporan, lipsit de o educație solidă și de vedere integratoare a lumii, să meargă în derivă înspre afirmarea unor așa-zise valori care nu-i aparțin, care-l înrobesc și îl dezumanizează. Adevărurile secvențiale lipsesc lumea de umanitatea omului și îl duc înspre o peșteră a informațiilor reale, sau nu, unde acesta devine un obiect de manipulat și o formă fără fond, la fel ca lumea în care trăiește.
Metafizica are menirea de a aduna aceste cioburi ale conceptului de lume, om și uman și de a le pune într-un sens care să îi dea unitate. Pentru aceasta este nevoie de o nouă gîndire integratoare, de o nouă abordare a problemelor esențiale ale existenței umane și de o nouă lumire a lumii Dasein-ului (Heidegger). Nu există noțiunea de progres infinit, iar științele nu pot afirma adevărul acestei aserțiuni, dovada cea mai grăitoare fiind neputința de a secvenția o structură simplă și de a o anihila cu mijloacele specifice.
Problemele vieții, ale educației, ale bunăstării sociale, ale echilibrului ființei umane trebuie puse din nou și regîndite. Nu cred că problema noastră fundamentală este aceea de „a salva planeta”, o temă falsă și aberantă cîtă vreme clima acestei planete suferă modificări cilice în care rolul omului este inexistent. Ceea ce trebuie salvat în această ecuație este omul și umanitatea lui, valorile sale esențiale. Dacă acest lucru mai este posibil și dacă „adevărul secvențiat” al științei, cu tot ce implică el în existența umană, ne va mai permite. Altfel, ne vom întoarce la „lumile particulare” ale păianjenului, viermelui, tigrului, lupului și omului ca entități aparținînd aceluiași regn, nedeiferențiate de nimic. Nu vom mai înțelege cu adevărat lumea și adevărul ei care este ființa. Ca în biologia lui Uexkull și în filosofia propusă de Markus Gabriel.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg