Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Adrian Cîrstea sau luxuriantul peisaj interior

Adrian Cîrstea sau luxuriantul peisaj interior

 

 

Adrian Cîrstea
Rongorongo
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2019

 

 

Volumul rongorongo, denumit și RONGORONGO kohau motu mo rongorongo (cuvinte scrijelite pentru incantații), este a doua carte de poezii al lui Adrian Cîrstea, după întoarcerea în paradis, cu care a debutat în 2015, tot la Editura Grinta. Dacă volumul de debut poate fi interpretat ca o întoarcere în paradisul iubirii, dar și la inocență, accentul fiind pus pe senzațiile pure ale dragostei și ale copilăriei, al doilea aduce cu sine experiențe mai sumbre, cele ale maturizării, ale durerii, ca și cum autorul ar fi mușcat între timp dintr-un fruct al cunoașterii. În poezia lui Adrian Cîrstea individul recuperează lumea din jur, reinventându-se, într-un sens anarhic, luxuriant, polimorf. Detalii personale se amestecă într-un amalgam reușit cu reflecții filozofice, într-o topică destul de imprevizibilă, fără semne de punctuație, intonațiile fiind lăsate la îndemâna cititorului.
În mod paradoxal, rongorongo, începe cu capitolul I – Murind, apoi se continuă cu cel de-al doilea, intitulat – Iubind, și ultimul – Trăind. Adrian Cîrstea ne propune mai multe chei de interpretare ale acestui volum. Niciuna însă definitivă, pentru că așa cum ne spune și titlul, rongorongo, este vorba de un limbaj rămas nedescifrat până în ziua de astăzi, în fapt termenul „rongorongo” desemnează niște inscripții scrijelite pe câteva monumente din Insula Paștelui, un fel de scriere enigmă. Tot așa, făcând o paralelă, este și poezia, o scriere secretă căreia nimeni nu-i dă de capăt, orice text rămânând deschis intepretărilor fiecărui cititor. Poezia nu ține de logică sau de temporalitate, ci are altă ordine una stabilită, probabil, într-o lume în care nu avem acces.
Revenind la succesiunea – Murind, Iubind, Trăind, cele trei capitole au o ordine care duce cu gândul la o renaștere, asemenea lui Orfeu care s-a dus în infern după iubita sa ori asemeni celui care, murind simbolic, ajunge să trăiască o nouă viață.
Capitolul Murind are drept motto un citat care vorbește aparent despre moartea biologică: „Marchizul de Sade a cerut să-i fie săpată groapa într-o pădure. După astuparea gropii, dorea ca acolo să se semene ghinde pentru ca, anii trecând și stejarii crescînd, să nu mai rămână nici urmă de el”. Găsim în acest capitol scurte notații, meditații asupra morții: „moartea e acel sentiment care nu dispare/ nici după ce te-ai născut” (p. 11) sau „căci conștient sunt/ odată plecat din uterul Mamei am pierdut/ legătura cu viața” (p. 19), dar și reflecții asupra propriei existențe în confuntarea cu moartea și în dialog cu un Dumnezeu apropiat, familiar: „Doamne dacă îmi ești prieten/ ia-ți repede o pereche de blugi pe tine/ trage-ți un pulover pe gît/ și hai cu mine Astăzi m-am decis să-mi curm suferința…” (rugăciune pe Mavrogheni, p. 16).
În capitolul despre iubire, ne izbește un val de poezie amară mai degrabă, presărată cu divagații filozofice, de altfel, perfect justificată în contextul unor citate din Cioran, de exemplu. Iubirea e văzută într-un sens extins, pentru poezie, pentru femeie în general, pentru viață, poate reprezenta și plăcerea de a face sex, dar și dorul după propria persoană. Iubirea ține de carne sau de rațiune? („Numai tu știu că tu nu ești o minciună/ ești un adevăr oribil pe care trupul meu nu-l poate suporta/ Să nu-mi povestești ce simți pentru mine/ știu deja/ și știu deja că voi muri și mormîntul meu e carnea ta…) Sau pe o pagină albă, găsim aceste cuvinte, scrijelite parcă pe un zid cu graffiti: „aici ești tu cînd m-ai sărutat prima oară”, urmate de alte notații, într-un stil asemănător, cald și inocent, de parcă, brusc, ne-am întoarce la vârsta copilăriei, a desenelor și a redescoperirii. Într-o ordine temporală, iubirea se poate înscrie în zilele săptămânii, aducând cu sine patimi și dorinți, într-o tandrețe greu de disimulat, amestecate cu faptul divers. Femeia e un „rău necesar”, un câmp de bătălie, un semn al existenței lui Dumnezeu, primul pas spre moarte sau, poate, o floare carnivoră? Încă nu știm și nu vom ști-o niciodată.
Trăirea lui Adrian Cîrstea se mișcă între deziluzie și speranță, cumva poezia e un drum salvator într-un deșert al minciunilor și al lucrurilor trecătoare: „Mă uit prin voi ca printr-o sticlă carnivoră pregătită la/ orice mișcare să-mi despice trupul să-mi ucidă mersul/ șleampăt Janice Joplin figurinele totem după care am/ săpat cu dinții teama de a fi adult cînd urmăresc/cu lumina spartă animații cu Lolek și Bolek/ Mirosul crud de vortex îmi contractă rănile până când/ nu-mi pot da seama că respir hoitul nenorociților de/ poeți idolatrizați peste măsură/ Nu vreau să-mi ascund chipul de teama secularizării/ Nici flori nu înfloresc pe cer și nici poame nu rodesc” (doar poezia, p. 73). Acest poem din ultima parte a volumului poate fi considerat în sine un soi de manifest personal pentru ceea ce înseamnă vrea să ne transmită Adrian Cîrstea. Include în sine suferința, salvarea prin poezie, într-un fel de registru autoironic, dar și tragic. În plus, versul „Nu vreau să-mi ascund chipul de teama secularizării” iscă un fel de intepretare separată. Termenul secularizare fiind destul de straniu, unul polisemantic. Nu m-aș duce cu gândul neapărat la confiscarea averilor mănăstirești, ci la teama de „laicizare”. Ultimul vers este subliniat în mod special în volum. Într-un fel, da, „nici flori nu înfloresc în cer, nici poame nu rodesc”. Pentru că nu știm despre ce este vorba, reprezentarea raiului este pentru noi cea pe care o știm de pe pământ, cea din ceruri ne rămâne străină. Florile și poamele rodesc doar în trup. Putem să ne ridicăm ochii spre cer în aceste condiții și altfel, este doar o alegere personală la care ne invită volumul lui Adrian Cîrstea, o carte ale cărei sensuri se vor a fi descifrate într-un continuu efort, pornind chiar de la titlul ei.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg