Adrian Țion
Constantin Rîpă – Muzicianul și poezia
Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2018

 

Adrian Țion, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj, secretar al revistei de cultură urbană Oraşul, a debutat în 1968, în revista Tribuna, cu poezie, iar editorial, cu volumul de proză scurtă Un apel disperat, în 1998. Autor de piese de teatru, articole, cronici literare, eseuri, cronici dramatice, reportaje, totalizând vreo zece volume, plus două volume de istorie și critică literară: Marcel Mureșeanu – Promontoriu 75 (2013) și Constantin Rîpă – Muzicianul și poezia (2018). Romanul Ieșirea în decor (2009) şi cel de-al doilea volum de proză scurtă Fluturi în stomac (2015) întregesc activitatea literară a lui Adrian Țion.
Monografia închinată lui Constantin Rîpă se deschide cu un capitol intitulat „Preliminarii”, o schiță de portret a poetului ca artist complex, tipul creatorului polivalent, compozitor, muzicolog, dirijor, poet, eseist, profesor universitar de notorietate națională. Muzica și poezia lirică sunt legate prin muza Euterpe, dar și prin spiritul rebel și plin de sensibilitate al acestuia. Un „Excurs biografic” alcătuit de Adrian Țion din care reținem pe scurt câteva date biografice definitorii pentru formarea lui Constantintin Rîpă: născut la sat, într-o familie de țărani, Liceul Pedagogic de la Galați și Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secțiile muzicologie, compoziție și dirijat coral, unde a rămas ca asistent și apoi profesor universitar; a înființat corul „Antifonia”. În capitolul „Cuvântul mărturisitor” ne sunt prezentate cele două volume de însemnări/memorialistică ale lui Constantin Rîpă, primul din 2002, Jumătatea mea de veac XX și al doilea, Deceniul meu de veac 21, din 2013. Ele cuprind o tematică generală și una filozofică, gânduri despre problemele estetice, literare, muzicale, personale, religie-credință și socio-politice.
O parte însemnată a cărții este dedicată poeziei, respectiv studiul „Poezia – desen în peniță”, definire a poeziei lui Constantin Rîpă: „O explozie pozitivă, vital angajantă în plin postmodernism. Acesta asumat cu dezinvoltură, dar și cu un program bine stabilit estetic” (p. 39). Urmează prezentarea cronologică a volumelor muzicianului-poet: Îmbrățișata mea (2000, poeme erotice); Joc de-a timpul, (2001); Nașterea de-a doua (2002, retro-poeme despre trecut și ororile comuniste); Reistorie (2002); Poezii întârziate (2003, o poezie a vârtejurilor gândirii și a insațietății comunicării); Poezii impersonale (2006, despre impersonalizarea discursului); A doua ivire (2008); Fiindu-ți aproape. POEZII numai de dragoste (2013); Poezii finite (2014); Poezii salvate (2016).
În capitolul „Dialoguri intermitente, ian. 2018”, Constantin Rîpă consideră că „Poezia trebuie lăsată în starea ei naturală de exprimare”. Aflăm astfel că muzicianul Rîpă a prins gustul literaturii din liceu, de la profesorul de română. Stabilit la Cluj din 1957, s-a bucurat de libertatea de creație relativă din anii ‘60, avându-i ca mentori pe Tudor Jarda și Sigismund Toduță. A compus pe versurile lui Lucian Blaga, lucrări corale, lied-uri, oratoriul Mirabila sămânță, cantate, baletul Tânărul și moartea și a condus corul „Antifonia” timp de zeci de ani. În poezie, s-a călăuzit după Ion Barbu și Nichita Stănescu, a cultivat o poezie de dragoste, nu romantică, ci realistă, uneori nostalgică. Un punct de vedere personal îl avansează criticul și istoricul literar Adrian Țion în alcătuirea unei Antologii poetice care cuprinde optzeci de poeme selectate din toate volumele.
Întrucât monografia de față a fost lansată odată cu volumul Fiindu-ți aproape. POEZII (numai de dragoste) (Bistrița, Ed. Charmides, 2013), să aruncăm o privire asupra poeziilor declarate a fi „numai de dragoste”. Despre acest volum, autorul monografiei vorbește pe larg. Pentru Adrian Țion, Constantin Rîpă e un adorator estetic al femeii, el a adunat toate poeziile de dragoste într-un singur volum unde vom întâlni „pâlpâirile clipei faustiene” pline de tensiuni, trăiri, înălțări în sublim sau simple capricii, nehotărâri, ezitări. Întâlnim tehnici de impersonalizarea eului, dedublarea, confesiunea, autoflagelarea, obiectivarea mărturisirii. În urma lecturării celor peste o sută de poeme din această carte să punctăm câteva aspecte la temă. Îmbrățișarea pentru poet dă naștere „unui glob de lumină”, simțurile vor deveni pasăre, mângâierile se vor face petale și apoi zăpadă, iar din lacrimile celor doi „Se va cerne o rouă/ care va uda florile/ Și va fi apa nefericiților” (Îmbrățișarea mea). Pentru poet, dragostea este un dar ca o pedeapsă dumnezeiască, o chemare supremă: „Hai, vino cu mine-n secunda târzie/ parcursă total ca o veșnicie” (Chemare). Deși grija ar trebui să fie reciprocă, iubitul cere protecție ființei iubite pentru totdeauna: „Ai grijă de mine, iubito,/ Ai grijă mereu” (Ai grijă). Visul îndrăgostiților de a zbura e mână-n mână cu insula-paradis (Hai să zburăm). Iubita este văzută în fel și chip, sub formă de cruce, cu un zâmbet perpetuu, miniaturizată: „Noi ne vom face mici, mici/ Încât vom încăpea unul/ În pumnul celuilalt”. În Medievală, poetul reînvie cavalerii „care jurau la fecioare iubire vitează”. Prima întâlnire e plină de farmec: „Oricum, îmbrățișarea ochilor tăi/ Pe trup ai simțit-o/ ori poate soarele te-a-nvăluit/ Și el îndrăgostit de tine” (Iubito!). O autodefinire poetică: „Zeu – eu sunt/ veșnic în căutarea iubitei/ fecioară sau femeie/ sora soarelui și a vântului”. Elogiu femeii frumoase: „și niciodată ultima femeie frumoasă/ nu e ultima” (Perpetuă). Pentru poet, în mod paradoxal, „Nu trist, râzând poate că mor/ Iubirile în mai” (Mor și în mai iubiri). Sărutul e considerat, remarcă Adrian Țion, „pecetea iubirii, iubirile anterioare apar, iubirea ca atare este definită ca o alinare, ca un balsam, o tămăduire a sufletului”. Elemente de pastel sunt prezente în Naivă, alături de stele, greieri și o noapte de vară apare „o fată zână desculță și goală”. Toamna – natura este în acord cu teama poetică de a pierde ființa iubită. Dragostea și călătoria spre viața veșnică le întâlnim în Dragostea mea, iar în Pigmalion – îndrăgostit de propria-i creație, poetul, artistul, odată cu prăbușirea idealului, și-a surpat și sufletul: „Și astfel s-a produs dezastrul/ prăbușirii tale, ca un astru/ În tine însăți, în golul tău/ surpând, surpând în tine/ și sufletul meu…”. Vine momentul când apare dezamăgirea: „Rămâne-n scenă doar dezamăgirea/ de-a fi mimat că-n tine zac comori” (Actrițo!). Poetul se întreabă retoric: „Să știu negreșit/ Cine ești, cine/ demult uitată/ mereu amintită/ Nicicând întâlnită/ Mereu așteptată” (Cine ești tu, fată?). Poemul care dă titlul cărții, Fiindu-ți aproape, descrie aripa și zborul spre înalt, contopirea într-o ființă a îndrăgostiților urmată de abandon – într-o dimineață, ființa iubită pleacă.
Despre poezia lui Constantin Rîpă merită amintite cel puțin două referințe critice (redate, de altfel, pe manșeta coperților), cea a lui Petru Poantă: „Limbajul poetic se conformează acestei urgențe a destăinuirii, este instantaneu, transmis la cald, când guraliv și plin de arabescuri, când concentrat, ca un jet fosforescent”, respectiv a lui Mircea Popa: „Poezia lui Constantin Rîpă este una a răsfrângerilor și a transparențelor siderale, topite într-o dialectică a spunerii menită să sublinieze revelațiile și ocultările succesive, să marcheze câmpurile de transcendență ale unui spirit faustic, ce scapără în eufonii, asonanțe și rime rare, împărtășind semenilor o experiență de viață care se cere urgent consumată”.