Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Afirmarea statelor

Afirmarea statelor

În faimosul articol Spre pacea eternă (1795) Kant a prezentat o concepție asupra relațiilor dintre state ironică față de oameni de stat, care “nu pot fi săturați niciodată de război (des Krieges nie satt werden können)“, și față de filosofi, care “visează un vis dulce (die süssen Traum träumen)“. El și-a asumat că statele sunt organizări conform unor „principii”, încât cei care le conduc pot profita de reflecțiile celor care deslușesc starea lumii. Între cei care inițiază organizări și gânditori poate fi o conlucrare.
După Kant, statul este o „societate a oamenilor asupra căreia nimeni altcineva decât ea însăși nu poate interveni și dispune”, rezultată din „contract (Vertrag)”, aflată pe un „teritoriu (Boden)”, care posedă un „patrimoniu (Habe)” și se comportă ca „persoană morală”. Autorul Criticii rațiunii pure (1783) a devenit însă reper de această dată prin prescripțiile sale privind relațiile dintre state. Este vorba de reguli precum: nici o reglementare de pace să nu conțină prevederi care pot duce la un război viitor; nici un stat, mare sau mic, să nu poată fi însușit de alt stat; nici un stat nu are voie să se amestece cu forța în constituția și guvernarea altul stat; nici un stat nu cultivă adversități care fac imposibilă pacea viitoare. Kant era convins că pacea nu rezultă din natură (status naturalis), ci este o „stare care trebuie fondată” prin civilizare.
Această concepție a fost învățătura după o lungă istorie de conflicte europene. Ea a conferit unor năzuințe exprimate deja în Pacea Westfalică (1648) anvergura unei viziuni. Pe de altă parte, ea a inspirat decidenți – poate că cel mai explicit pe Woodrow Wilson și Națiunile Unite – și și-a găsit loc în mințile multor oameni.
Faptul că a fost în minți nu înseamnă însă că a fost și în acțiuni. În fapt, istoria europeană a luat mai curând calea pe care Metternich și-a asumat-o – anume că puterile decid soarta statelor, pe care Bismarck a pășit cu deviza dacă jocul la vârf este în trei, ai de făcut astfel încât să ai unul de partea ta.
Istoria este cunoscută. Știm și ceea ce se petrece astăzi. Am arătat cu ani în urmă că are loc o „schimbare a lumii” ieșite din cotitura istorică din 1989 (vezi Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, 2013). Trăim însă mai departe într-o lume nu doar globalizată, ci și internaționalizată – sub multe aspecte, în bine, spun unii, sau în mai puțin bine, cum se tem alții – încât frontierele nu mai sunt rigide, cel puțin în Europa actuală, ci locuri de întâlnire, mai curând decât de separare. O lume fără frontiere este un vis, dar o lume cu frontiere permisive este o aspirație legitimă.
Așa stând lucrurile, vreau să identific aici impactul ordinii viitoare a lumii asupra relațiilor dintre state. O fac în trei pași: evoc noi abordări ale acestei ordinii (1), caracterizez apoi lumea ce s-a format după 2010 (2) și formulez câteva învățăminte (3).
1. Suntem pe cursul schimbării rapide nu doar a lumii, ci și a abordării ordinii ei. Unde ne aflăm acum?
Henry Kissinger observa că „haosul amenință în același timp cu o interdependență fără precedent” (World Order, Penguin, New York, 2014, p.6). În trecut, sistemul westfalian a ordonat lumea după „putere și teritoriu”, acum ne îndreptăm spre un echilibru al puterilor bazat pe „putere și legitimare” (p.367). Lipsește încă un mecanism de decizie la nivel de supraputeri (p.370), dar o constatare se poate face. „O odine mondială a statelor care-și afirmă demnitatea și guvernanța participativă și cooperează internațional în acord cu reguli agreate poate fi speranța noastră și ar trebui să fie inspirația noastră” (p.373). Lumea mai poate avea o ordine.
Alte abordări sunt circumspecte. Analize franceze (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers une nouvel ordre du monde, Seuil, Paris, 2013) insistă asupra ascensiunii Chinei, ca eveniment decisiv, asupra oscilației din SUA între redresarea națiunii și un război rece internațional (p.312), asupra deșteptării Indiei (p.313), asupra ultimei șanse a Europei, care este federalizarea (p.312). Dar constată că „masificarea este una dintre caracteristicile epocii noastre, în care opiniile, în numele ideologiilor diverse, sunt manipulate. Spiritele și voințele sunt fructul acestor strategii indirecte” (p.311) care pot induce direcții neașteptate în evoluția statelor.
Abordări germane atrag atenția că, după epoca marilor proiecte politice, a venit ora unei priviri realiste (ein realisticher Sichtweise) și a acțiunilor „selective”. „Lumea secolului al 21-lea este în dezordine. Ordinea nu se va instala nici la nivel global și regional, în diferite părți ale acestei lumi. … Absența ordinii nu înseamnă, însă, neapărat haos, dacă se învață raportarea la condițiile date. Ea înseamnă numai necalculabilitate, netransparență, surpriză și, înainte de orice, imposibilitate de a calcula. Ea îi constrânge pe toți actorii (state, dar și actori privați) să păstreze o privire de 360 de grade, să fie pregătiți pentru orice și să acționeze permanent în așteptarea că totul se poate schimba radical de pe azi pe mâine ” (Carlo Masala, Weltunordnung. Die globalen Krisen und das Versagen des Westens, C.H.Beck, Munchen, 2016, p.160). Indiciile sunt multiple. Între altele, este gravă prăbușirea de state – din 178 de state, 4 sunt aproape prăbușite, 12 amenințate acut de prăbușire, 22 străbătute de tendințe de disoluție, 26 în stare de alarmă ridicată, 42 alarmate – adică 59, 6% dintre state sunt „fragile” (p.103). Are loc o „renaționalizare” a vieții publice – deviza „noi suntem altfel” și „noi suntem mai buni” domină discursul public în multe țări (p.111). În Uniunea Europeană „principiul comunității solidare” este în defensivă în fața „partidelor naționaliste” (p.113). Cam 25 de milioane de ruși sunt în afara granițelor ca urmare a descompunerii URSS și pot adopta o atitudine sau alta (p.115). Terorismul are ca țintă nu doar preluarea puterii într-un stat, ci edificarea Califatului (p.125). Dacă în 2005 în jur de 38 de milioane de oameni fugeau din țara lor, în 2014 erau deja peste 60 de milioane (p.133). Digitalizarea schimbă complet datele coordonării din societate (p.139), iar lupta pentru controlarea spațiului cibernetic s-a declanșat (p.142).
Istorici de certă calificare (vezi Andreas Wirsching, Demokratie und Globalisierung. Europa seit 1989, C.H.Beck, Munchen, 2015) trag concluzii privind continentul nostru din asemenea premise: „ În orice caz, integrarea în forma ei tradițională, ca proiect postbelic specific vesteuropean, s-a terminat. Timpul ei a trecut, într-o epocă în care prioritățile se stabilesc din nou. De exemplu, politica europeană a Franței, dacă vrea să fie adecvată timpului, nu mai poate fi înainte de toate politica față de Germania; Franța trebuie mai degrabă să-și găsească rolul său în noua, extinsa Europă. Același lucru este valabil și pentru reunificata Germanie, care nu se mai află la marginea răsăriteană a Europei integrate, ci în mijlocul acesteia” (p.228-229). Europa are de angajat procesul deloc ușor al unei reorganizări, iar fiecare stat are ceva de schimbat.
China vine pe scenă nu numai cu performanțele ei incomparabile de după 1978, dar și cu o optică specifică. Exponenții ei (vezi, de exemplu, Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Language Press, Beijing, 2015) vorbesc de „trenduri irezistibile”: „multi-polarizarea și globalizarea economică sunt cele două tendințe majore ale lumii contemporane” (p.9). Este vorba de multi-polarizarea pentru care pledează puteri semnificative, precum Franța, Rusia și China, și de „globalizare ce asigură egalitatea tuturor țărilor, beneficii pentru toate și coexistență” (p.11). Supraputerile sunt chemate acum să creeze „un nou tip de relații”. Dificultățile lumii de astăzi ar putea fi depășite în această optică.
Autoritățile ruse pleacă de la premisa că Europa nu s-ar fi distanțat suficient de forțe ostile normalizării. Așa cum atestă mult discutatul National Security Concept Paper (2013), pe de o parte, Rusia vrea să îmbrățișeze cauza unității europene, pe de altă parte, vede în unele acțiuni de pe Continent interese de obținere a superiorității militare. În raport cu discuțiile din Europa comunitară, Rusia actuală propune un „sistem de securitate colectivă regională de la Vancouver la Vladivostok” și atrage atenția asupra nevoii lichidării urmărilor „războiului rece”. Din punctul de vedere al Rusiei, Europa ar trebui, înainte de toate, să revină la propriile valori, pe care le clamează (Robert Nalbandov, Russian Foreign Policy under Putin. Not by Bread Alone, Potomac Books, The University of Nebraska Press, 2016, p.323).
Este limpede că aspirații din Georgia și Ucraina de integrare în Uniunea Europeană și NATO au complicat relațiile cu Rusia și le-au adus într-un punct din care se poate lua orice direcție. Ucraina vine dintr-o istorie comună cu Rusia de multe secole, încât fostul cancelar german Helmut Schmidt avertiza că această istorie nu ar trebui luată ușor. Dacă procesele care au loc înseamnă autodeterminare lipsită de forță, atunci „amestecul extern ar fi o mare greșeală” (Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von morgen, Goldmann, München, 2006, p.190). Ne aflăm perceptibil în fața celei mai dificile probleme a relațiilor dintre statele europene de la această oră.
Observațiile pe care se sprijină abordările amintite nu sunt neapărat convergente, dar fiecare trebuie luată în considerare cu precizie. Sunt de părere, cum am scris pe larg în alt loc (Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017), că putem capta cuprinzător ordinea viitoare a lumii operând în optica “societății globale”, reinterpretând „mediile” funcționării ei, urmărind interacțiunea a patru „subsisteme”: economic, politic, militar și cultural și luând în considerare acțiunile supraputerilor respective. În acest cadru, inevitabil, statele diverse își vor asigura de fapt profilul.
2. Eric Hobsbawn a văzut în ceea ce numim convențional „istoria contemporană” o succesiune de „lumi”. Odată cu Primul Război Mondial s-a prăbușit „civilizația occidentală a secolului al XIX-lea” (vezi Eric Hobsbawn, The Age of Extremes, Abacus, London, 1996, p.6). A urmat „lumea” în care Europa a căzut sub dominația viziunilor care interpretează economia modernă în „termenii opoziției binare” – dintre un capitalism ce intră în criza din 1929 și un socialism impus de sus, într-o țară înapoiată. În urma celui de Al Doilea Război Mondial, au fost „douăzeci și cinci sau treizeci de ani de extraordinară creștere economică și transformare socială, care au schimbat societatea umană probabil mai profund decât orice altă perioadă de lungime comparabilă” (p.6). După 1989, a luat contur lumea rezultată dintr-o criză extinsă (p.10). S-a intrat într-o lume care a adus eliberări, dar și o situație plină de vulnerabilități.
Se poate adăuga la inteligenta descriere datorată lui Eric Hobsbawn că lumea formată în 1989 – cu globalizare comercială, aplicarea terapiilor de șoc, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, prevalența capitalului financiar, intensificarea schimburilor economice, relativizarea suveranității statelor, o supraputere solitară – a intrat în schimbare. Contemporaniști de certă referință ne atrag de câțiva ani atenția că se schimbă raporturile lumii formate în 1989. Zbigniew Brzezinski (Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, Basic Books, New York, 2012) vorbea fără ezitare de redistribuția puterii dinspre Vest spre Est.
În orice caz, mai ales în Europa, s-au intensificat preocupările de a sesiza mai profund în ce formă a intrat societatea modernă. Formule ca „societatea cunoașterii”, „societatea informației”, „societatea cinică”, „societatea vidului moral”, „societatea haotică”, „societatea minciunii”, “societatea indiferenței”, „societatea infantilă”, „societatea mediatică”, „societatea riscului”, „societatea narcisică”, „societatea cleptocratică” umplu spațiul publicistic. Fiecare surprinde ceva, dar niciuna nu poate da seama suficient de ceea ce se petrece. Am preferat formula mai acoperitoare și mai accesibilă verificării în experiență a „societății nesigure” (vezi Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016), care își asumă un fapt proeminent. Nu suntem la „sfârșitul istoriei”, cum postula neoliberalismul, reluând ideologic filosofia istoriei a lui Hegel, ci mai curând la o cotitură a modernității. Recesiunea continuă, slaba integrare socială a noilor generații, tensiunile geopolitice, terorismul cu bază confesională, eșecul neoliberalismului în a democratiza societățile sunt cap de afiș.
Lumea de după 2010 aduce schimbări care abia s-au declanșat. Ascensiunea Chinei la rangul de supraputere economică, politică și culturală, în curând și militară, este vârful schimbărilor, dar nu le epuizează. A început corectura globalizării chiar în țara în care aceasta a debutat. Democrația liberală care s-a instalat atestă nu numai capacitate de a disloca autoritarismele, dar și disponibilitatea la crize: sărăcirea unei mari părți a populației, slăbirea statelor, tensiunile internaționale crescute o însoțesc. Frontierele s-au deschis, dar mulți oameni nu au acces la beneficii sau se pun în mișcare disperați, într-o nouă migrație a popoarelor. Amplificarea schimburilor a asigurat dezvoltarea în multe locuri, dar bogăția și sărăcia se polarizează din nou. Se acceptă că terapiile de șoc fără administrație competentă și cultură a întreprinderii duc la distrugeri de capacități de producție. Democrația s-a pluralizat din nou, cu efecte variate – de la ieșirea benefică de sub controlul unor doctrine, la revenirea autoritarismului în forme mascate. Sub amenințarea terorismului, devenit, la rândul său global, la frontiere recent desființate se reiau controalele. Dezvoltarea se dovedește dependentă de eforturi interne bine organizate, iar statul național revine în rol. Nici o problemă majoră nu se mai rezolvă fără conlucrarea supraputerilor, puterilor și statelor însele. Suveranitatea statală tinde să revină în poziția de reper al relațiilor internaționale. O geometrie variabilă a supraputerilor economice, militare, politice și culturale și-a făcut loc în lume.
3. Este mare încă suprafața politicii kantiene, care pleacă de la asumpția după care “comunitatea mondială” se compune dintr-o colecție de națiuni egale în drepturi, care evoluează, fiecare, potrivit propriilor interese. Această asumpție rămâne atrăgătoare sub aspect normativ, dar realitatea interdependențelor dintre state și dependența lumii de geometria variabilă a supraputerilor o pune în dificultate. Nu mai este vorba doar de o comunitate mondială, ci în multe privințe de “societate mondială” (Niklas Luhmann). În “comunitatea mondială” statele sunt solicitate să recunoască valori ale umanității, în “societatea mondială” ele sunt cuprinse în structurile “complexității”.
Nu ar fi realist să nu luăm în seamă, atunci când vrem să identificăm solicitările la care vor fi supuse statele în lumea de după 2010, competiția abordărilor din partea supraputerilor economice, politice, militare, culturale. Dacă ne oprim doar la politicile lor internaționale, atunci putem spune că, în situația în care Uniunea Europeană nu are politică globală proprie și nici mijloace de a o promova, suntem într-o lume a concurenței a trei abordări majore: abordarea legalistă a SUA, care consideră că reglementările internaționale, odată adoptate, trebuie respectate, abordarea axată pe echilibrul supraputerilor în relațiile internaționale, a Rusiei, și abordarea călăuzită de realizarea „armoniei”, a Chinei. Ponderea internațională a diverselor state rezultă din plasarea cu inițiative benefice în interacțiunea acestor abordări și a celor care le reprezintă.
Din lumea de după 2010 rezultă o seamă de învățături ce se cuvin trase de pe acum. Listez câteva, cât se poate de succint.
Abordarea relațiilor dintre state ca sistem, cu mijloace conceptuale bine construite, este de preferat abordărilor inerțiale ale propagandei, abordărilor empirice ale multor decidenți și abordărilor foiletonistice ale multor comentatori. Dependența de altul nu este în scădere, ci crește în viața internațională, încât nici o măsură nu rămâne singulară și fără reacție. Statul național revine în rol în cel puțin două ipostaze – ca o corectură a globalizării și drept singur cadru al democratizării (Pierre Mannent, La raison des nations. Reflexions sut la democratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006). Nu mai este posibilă economie competitivă în afara lărgirii pieței proprii. Intervine o nouă migrație a popoarelor, declanșată nu doar de pauperizarea unor țări, ci și de noua nevoie de forță de muncă în economiile cele mai mari. Are loc creșterea importanței inovației și calității instituțiilor de pe un teritoriu, cu relativizarea importanței teritoriului în sine, iar legitimarea organizărilor prin performanță sporește. Se dovedește, în pofida unei teorii care a dominat viața internațională a anilor șaptezeci, că mărimea populației nu este piedică a dezvoltării, ci condiție a acesteia. Cleptocrația a devenit, cum ne spun cele mai recente analize (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W.Norton & Company, New York, London, 2015), problemă a relațiilor dintre supraputeri și alte state.
Lumea actuală cere fiecărui stat reprofilarea politicii sale. Creativitatea începe cu lămurirea de sine în noul cadru al interacțiunilor lumii. Ea continuă cu receptivitatea la fapte și deschiderea interogațiilor și analizelor proprii. Ea implică inițiative pentru a-și valorifica interesele într-un cadru de interacțiuni tot mai dense.
Evidențele sunt că pierd cei care stau cu fața spre trecut. Pierd aceia care nu au interogații și analize proprii calificate. Politica externă de excursii sau de poze sau de bifare sau de aranjare a cuiva nu o mai fac decât diletanții. Pierd din capul locului cei care doar așteaptă să vadă ce fac alții. Nu există substitut pentru propria dezvoltare. Nici propaganda organizată și nici invocarea altora nu țin de dezvoltare. Fără eforturi proprii nu se câștigă mare lucru, căci, parafrazându-l pe Constantin Brâncuși, la umbra marilor copaci nu cresc valori competitive. Să te respecți pe tine însuți în vreme ce îți sporești interacțiunile în toate direcțiile rămâne deviza profilării statelor în lumea actuală.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg