Atunci când se scrie sau se vorbește despre Al. Andrițoiu (e drept, tot mai rar) primele volume ale poetului sunt expediate destul de repede, fiind socotite tributare unei perioade în care poeziei i se interzicea în primul rând lirismul. Epoca oferea, dar, mai ales, impunea o serie de teme pe care Al. Andrițoiu nu le putea ocoli și nici nu se străduia de altfel prea mult să le ocolească atâta vreme cât tema în sine, atunci și mai târziu, rămâne pentru poet prilej de a se manifesta în ceea ce are specific creația sa.
G. Călinescu reținea un aspect definitoriu pentru poezia lui Al. Andrițoiu. Autorul Constelației lirei este prin excelență un poet al temei, în jurul căreia el gravitează grațios și pe care o caligrafiază cu toată sârguința, în intenția de a o ornamenta cât se poate de frumos. Tema care ajunge pe mîinile poetului este șlefuită atent, până când lustrul ajunge chiar să domine obiectul. „Este evident, scria G. Călinescu, că poetul cunoaște tehnica muzicii interioare, că poate compune o sonetă pe tema dată, epuizând, prin variații, toate posibilitățile creației” (s.n.).
Al. Andrițoiu poate să scrie despre un colectivist care citește, dar în textul său se insinuează vizibil semne ale unei altfel de poezii: „În mână, cartea-l lumina distinsă/pe piept, pe-obraz, pe tâmpla arămie,/de parcă paginile cărții, toate,/aveau, bătuți, luceferi pe hîrtie.//De parcă în tipografii stelare/cu litere din căile lactee,/i-a editat, deunăzi, viitorul/o carte cu coperți de curcubee.//Citea și ochii-i se făceau frumoși/și fruntea ca suflată-n aur tânăr./Citea și – păsări paradisiace – îi poposeau, înțelepciuni, pe umăr.” (Colectivist citind). Poetul se dovedește însă cât se poate de prudent și își ia anumite măsuri, reamintind tema, să se știe că acest colectivist nu citește orice, ci o anumită carte: „O carte despre grâu, despre porumburi/și cu silaba dulce ca de jimblă,/în fiecare literă să sune/filozofia muncii noastre simplă” (Colectivist citind). Liniștit, poetul poate continua de acum poemul care în alte vremuri ar fi putut fi un admirabil text despre relația care se stabilește între om și carte, prin lectură: „Citea și luna îl privea cu stimă,/printr-o fereastră sudică și nouă,/iar sub coperți, ca două aripi albe,/stăteau, simetric, palmele-amândouă” (Colectivist citind). Chiar în volumul de debut, În țara moților se face ziuă, Al Andrițoiu nu rămâne la simpla versificare a temei, ușor de remarcat fiind atragerea acesteia spre alt context: „Munți, munți cu creste ninse,/ de niciun pas atinse,/pe unde nu fug cerbi, nici ciute agere,/peste omătul mare/alunecă arare/doar umbrele de vulturi și de pajere” (Pastel moțesc). În spiritul poeziei ardelenești (Eugen Simion îi recunoaște poetului o filiație ardelenească), Horia este fixat în contururile unei adevărate gravuri: „Posac, amurgul strânge/pe brazi găteli de sânge,/paftale purpurii poartă podgoria,/și soarele se-arată/o roată-nsângerată/pe care și-a-ndurat calvarul Horia” (Pastel moțesc).
Această filiație ardelenească nu este însă dominantă la poetul născut la Vașcău, ci alta, ce trimite, după criticul menționat, la Macedonski și la Radu Stanca. Fiindcă, dintr-un „tehnician al versului și un virtuoz al declamației, Al. Andrițoiu devine, începând cu Simetrii (1970) și Euritmii (1972) poetul grației senzuale și al exaltanței calofile, al spiritualizării materiei și rafinamentului livresc. Aceste note, stânjenite de vecinătăți militante răzbat și în versurile de dinainte”( Al. Cistelecan).
O cunoscută poezie cu caracter programatic, Artă poetică, rămâne semnificativă pentru creația lui Al. Andrițoiu, în măsura în care „exaltă artificiul în dauna elementarului și optează pentru spiritualizarea stihialului, propunând o viziune aristocrată și o senzualizare a lumii” (Al. Cistelecan). Importantă rămâne pentru poet cealaltă realitate, care contează în sine, despărțindu-se de realitatea imediată și reținând atenția prin dantelăria ornamentului și prin atitudinea subiectivă a poetului: „Cea mai frumoasă lună e în lac,/cel mai frumos luceafăr e pe mare/și cântă cel mai sincer pitpalac/nu-n pomi, ci-n amintiri și în uitare./Cea mai frumoasă lună e în lac”. O altă frumusețe contează pentru poet:
„Cea mai frumoasă floare e pe sâni,/sau în surpate plete de femeie –/și nu lucesc, pe cer, ca în fântâni/fantomele de lux din curcubeie./Cea mai frumoasă floare e pe sâni”. Poetul nu este aici platonician, fiindcă nu reflectarea lumii îl preocupă, ci un ceremonial al rostirii, în care obiectele contează mai puțin prin sugestiile lor simbolice: „E aurul mai cald în inelar/și șoldul mai cu linii sub mătasă,/în nuntă-i vinul cel mai plin de har/și-n rouă raza cea mai languroasă./Aurul mai cald în inelar”. Totul este aruncat în joc pentru plăcerea unei rostiri nelipsite de teatralitate: „Culori și mirodenii cercuri fac/în jurul meu. Argila mea tresare/și cu cămașa cerului mă-mbrac./Și iată-mă-s, deodată, cer și zare./Cea mai frumoasă lună e în lac”.
Poet al temelor pe care le caută pentru a le trăda prin jocul plin de rafinament, Al. Andrițoiu nu ezită să se distanțeze de ele, uitându-le pentru un spectacol al imaginației sieși suficient. Alexandru Cistelecan se referă la „patru magistrale tematice: istoria, natura, dragostea și timpul (trecerea)” cu mențiunea că indicele „confesiv al poemelor e gradat după această scală și subiectivitatea crește în raport direct cu intimitatea temei. Dacă ea e aproape absentă la un capăt al seriei, la celălalt, în schimb, debordează în elegii și jelanii. Pe primele două poetul circulă în ținută solemnă, grav și imnic, ceremonios și copleșit, în vreme ce pe ultimele ținuta sa e mai lejeră și atitudinea dispusă la frivolitate studiată și șăgalnică”. Acest indice confesiv nu declanșează un efect pe măsură câtă vreme el însuși este inserat inexorabil în ritualul spectaculos și în ceremonialul rostirii.
Petru Poantă remarca de altfel o trăsătură definitorie a poeziei lui Al. Andrițoiu: „Poetul nu vrea să spună nimic, ci doar să dea fast unei disponibilități sufletești pentru senzualism și joc. De foarte multe ori, „inutilitatea” discursurilor este poetică prin moliciunea și alunecarea versurilor, foarte languroase (…) Al. Andrițoiu, dintre toți transilvănenii generației sale, este cel mai stilist. El are cultul rafinamentului și al jocului precum poeții care încercaseră reabilitarea artelor minore (…) Lirismul său nu e de substanță, dar e fermecător și fantezist, muzical și plastic”. Obiectele îl atrag pe poetul care nu pregetă să se despartă de ele fascinat de spectacolul imagistic pe care el însuși l-a declanșat. Nu mai contează obiectul și consistența lui, ci spectacolul pe care acesta l-a prilejuit: „Statuia arămită de la lustră/e dansul feminin cu torțe-n mâini/din tinerețea evilor bătrâni,/uitată-n saltul ce-o făcea ilustră.//Săruturi mari i s-au uscat pe sâni,/iar ochii, pătimași, cândva, ne mustră,/ne obsedează și de somn ne frustră/dar visul irizează a fântâni.//Havuz albastru și molatec, visul/renvie dansul ei regal și sfânt,/cu pași aliterați rotund ca scrisul./E, parcă,-ntâiul dans de pe pământ/și ultimul din dansurile sacre/cu prevestiri de molimi și masacre.” (Statuia arămită de la lustră)
În asemenea situație, poezia lui Al. Andrițoiu presupune un anumit tip de lectură ce nu justifică perspective spre o „metafizică” a poetului, câtă vreme obiectul nu contează decât în spectacolul efemer în sonoritatea lui și nu în semnificații simbolice .
Apelând la un livresc care „accentuează funcția ornamentală a imaginii”, ce conferă rostirii „ușoara prețiozitate a oricărui ritual”, Al. Andrițoiu scrie o poezie „saturată de efecte, de propria sa alură somptuoasă” (Gheorghe Grigurcu). Poetul despre care s-a scris că a dat „nou ton lirismului trubaduresc” este în egală măsură capabil „să estetizeze fără impietate pe Eminescu” (I. Negoițescu). Ceea ce cred că se cuvine reținut în mod deosebit este că Al. Andrițoiu rămâne poetul ale cărui „forme lirice sunt departe de creația concepută ca mimesis” (Petru Poantă).
Am predat nu de multă vreme Editurii Academiei Române o selecție din poezia lui Al. Andrițoiu, pentru un volum antologic în colecția O sută și una de poezii (am scris de asemenea pentru acest volum un text cu valoare de prefață, am întocmit o notă biobibliografică și selecția referințelor critice). În acest scop, am citit/recitit poeziile autorului menționat, reținând în primul rând acele poeme care pot fi socotite absolut reprezentative pentru poet (selecție mai mult sau mai puțin subiectivă în măsura în care reprezintă perspectiva mea asupra lui Al. Andrițoiu) și, mai ales, am selectat fragmente din critici contemporani importanți, nu puțini, care, acordând mai puțină atenție unei etape din creația poetului, i-au conturat un admirabil și convingător profil.