Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Albastru de Da Vinci

Albastru de Da Vinci

 

Cornel George Popa
Ultima cină cu Leonardo
București, Editura Corint, 2015

 

Ce pot avea în comun Ștefan cel Mare, Leonardo da Vinci și romanul de succes al lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate? Nimic, am fi tentați să răspundem, dacă nu luăm în calcul faptul că Ștefan cel Mare și Leonardo da Vinci au fost contemporani. Conexiunile sunt totuși posibile în ficțiune, una chiar foarte bine scrisă, cum e romanul lui Cornel George Popa, apărut în 2015, în colecția istorie-ficțiune, la editura Corint, intitulat Ultima cină cu Leonardo, și subtitlul Anula.
Cornel George Popa este prozator, dramaturg și regizor, autorul mai multor volume de proză scurtă, roman, teatru și eseu, premiat, printre altele, de Uniter în 2005, pentru cea mai bună piesă românească a anului, după cum aflăm de pe pagina de gardă a volumului, cu o îndelungată experiență în presa scrisă, în televiziune, teatru, film și publicitate. Mărturisesc că eu nu i-am citit alte cărți, chiar dacă în hățișurile nesfârșite ale mediului virtual m-am întâlnit adesea cu numele său. Romanul mi-a trezit interesul în primul rând datorită titlului, cu trimitere clară la binecunoscuta lucrare a marelui artist italian, apoi și a celor câtorva fraze de promovare, citite tot pe internet, de unde se înțelegea că nu ar fi tocmai un roman istoric, cât, mai ales, o poveste originală cu personaje împrumutate din istorie. A fost o alegere bună, pentru că lectura acestei cărți mi-a prilejuit un fel de vacanță în primăvara lui 2016. La momentul repectiv îmi notasem doar câteva impresii într-un caiet, cum obișnuiesc de fapt, dar și cu gândul de a le dezvolta într-o zi. Se întâmplă acum, după ce, de curând, am dat de cartea asta căutând o alta. Plină de bilețele colorate, cu săgeți și sublinieri, am răsfoit-o cu plăcere, reamintindu-mi-o.
Ultima cină cu Leonardo nu este, așa cum spuneam, un roman istoric, dar are, ca orice roman istoric românesc de factură clasică, un nod central, un punct de reper: hanul situat la răscruce de drumuri. De acolo, din Moldova, undeva în apropierea Mănăstirii Voroneț, într-o perioadă anterioară înălțării ei, pornesc toate firele poveștii, dintre care unul merge până departe, la Milano. Da, la Milano, pentru că, dacă este vorba despre povestea unei culori (se înțelege, desigur, a cărei culori, referindu-ne la Voroneț), unde ar fi putut să ne ducă autorul dacă nu în Renaștere, la marii ei artiști, în țara ei de origine. Dar pentru asta e nevoie de un vizionar, unul care să creeze legătura, iar acela este un pustnic, renumit în istorie ca sfetnic al domnitorului Ștefan cel Mare, nimeni altul decât Daniil Sihastrul. El este cel care-i vorbește voievodului despre Leonardo da Vinci, insistând pe lângă acesta să-l aducă pe marele maestru italian, la vremea aceea doar un tânăr artist care începea să se impună în lumea artistică, pentru a picta biserica mănăstirii Voroneț.
Anula este fiica unui cârciumar grec, proprietarul hanului aflat la răscrucea de drumuri, parte și ea a viziunii lui Daniil Sihastrul,
motiv pentru care pustnicul îi sugerează lui Ștefan cel Mare să o trimită la Milano, îmbrăcată în straie bărbătești, ca să-l convingă pe Leonardo da Vinci să vină în Moldova. Fata are un remarcabil talent la desen, vorbește latina, dar, cunoscând istoria, e puțin probabil că o fată ar fi putut pătrunde în atelierul artistului, să se angajeze ucenic acolo, sau să se poată plimba în voie pe străzile pline de pericole ale unui oraș italian din secolul al XV-lea. Acestea ar fi motivele deghizării. Desigur, știm cu toții că Leonardo da Vinci nu a pictat la Voroneț, dar povestea imaginată de Cornel George Popa nu aduce atingere adevărului istoric, ba din contră, îi conferă un plus de culoare. De albastru, intens ca cerul de deasupra chiliei sihastrului, dar obținut dintr-o poțiune descoperită întâmplător de maestrul renascentist, în neobosita sa alergătură pentru obținerea culorilor perfecte.
Și mai e o poveste în poveste, un fel de mise en abyme care mie mi-a plăcut foarte mult, în toată stranietatea sa márqueziană. Povestea unei cărți care se scrie singură, undeva în timp, pentru a se naște mai târziu, într-Un Veac de singurătate:
Cu litere abia lizibile, pe o tablă ruginită, se putea citi: Gabriel García Márquez & Aureliano Buendía, iar dedesubt, mai mic, scria Macondo, ori „din” Macondo, n-a înțeles bine, dar nu spunea ce profil are sau ce vinde prăvălia. Intrigat, a intrat din nou înăuntru și s-a uitat bine peste tot. A strigat. Nicio persoană n-a ieșit de nicăieri, niciun foșnet, cât de slab, nu i-a atins auzul. Pe una din mese a văzut o carte deschisă, de fapt un manuscris în lucru, fiindcă nu era terminat, și autorul sau autorii abia începuseră povestea. „Un veac de singurătate” se numea manuscrisul (…) Un veac de singurătate, a murmurat Leonardo. Cât de adevărat… și de trist totodată… Unii sunt singuri încă dinainte de a se naște, iar alții înțeleg că sunt singuri mult după moartea lor…

Poate că este o deviație personală, aceea de a căuta poezia în orice și oriunde, poate că prozatorii sunt ei înșiși niște poeți ai frazei, sau poate că, nu reiese din puținele informații pe care le am despre opera autorului, Cornel George Popa a scris la un moment dat poezii. Oricum e certă apropierea sa de un tărâm al metaforei, de vreme ce aproape fiecare capitol se încheie cu un poem, ca de pildă: Verdele intens și crud al copacilor sparge ochiul./ Fluturi mari plutesc greoi prin aer./ (…)Dumnezeul pământean stă să învie din nou cu aceeași fericire dureroasă și stigmatizantă./ Îngeri cad din cer. Sau: Noaptea tace./ Liniștea se oprește în liniște și uită./ Mâinile care de atâta timp stau înfipte adânc în buzunarele lumii./ Misterul are buzele cusute./ Cineva se gândește la noi. Sunt, așa cum spuneam, doar două dintre multiplele exemple pe care le-aș putea da.
Nu doar poetul din lăuntrul prozatorului poate fi dovedit, nici regizorul de formație nu se dezminte. Sunt imagini cinematografice în acest roman, una chiar m-a făcut să zâmbesc, amintindu-mi de o scenă de desen animat: Leonardo pare un animal de pradă rănit, strâns înconjurat de haita dușmanilor, singur, disperat, dar hotărât să-și vândă scump pielea. Pe amândouă pupilele lui scrie crimă. Îți și imaginezi ochii ieșiți din orbite, spânzurați de două arcuri care-i fac să salte în sus și-n jos, pe albul cărora scrie cu litere mari și roșii cuvântul crimă.
Dincolo de nota umoristică a observației de mai sus, Ultima cină cu Leonardo. Anula este o carte cât se poate de serioasă, care este în măsură să satisfacă și gusturile cele mai exigente ale iubitorilor de literatură istorică, nu doar de ficțiune. Acolo unde adevărul lipsește, sau este prea puțin stabilit, de ce nu am lăsa imaginația să completeze? Și completează frumos, un melanj fericit între literatură, istorie, artă și poezie. De citit, cât încă e vacanță, dar nu numai!

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg