Stau pe întuneric, de fapt în întuneric. Soțul meu și fata insistă, ca de obicei, să merg cu ei în excursie. Bineînțeles că mă dau lovită. Și trag jaluzelele. Migrenă. Îmi amintesc că așa făceam dintotdeauna, de când eram mică, mică. De când mă știu. Atunci ei, părinții, mămica și tăticul, – ce expresie banală și suavă totdeodată, diminutivele cele de toate zilele, goale/pline –, o luau cu ei doar pe sora mea și plecau. Pe dealuri și văi umbroase, dar și pline de soare, cu livezi și vii, care musteau și momeau pe oricine. Și totuși rămâneam. De ce oare? Simțeam razele cum pătrund în pielița fructelor. Fără să fiu acolo. Pur și simplu. Poleindu-le. Îmbrățișându-le arzător. Pricepeam, la mine în mațe, cum se coc fructele. Gata să pleznească. Nu era nevoie să fiu de față. Drum bun!
Numai că, pe atunci, nu pricepeam de ce mă retrag. Când lucrurile mă atrag. Și nu mă întrebam. Oricum, n-am aflat nici azi. N-are înțeles, doar miez. Ceea ce e sigur e că bezna nu mă copleșea, ci mă ocrotea, mă răcorea. Ca o baie cu săruri. Ba, de-a dreptul, mă lumina. Negrul cel total strălucea magnetic. Antracit. Spaima noastră de moarte, aia nenumită, nu m-a încercat niciodată, cum aud că se întâmpla altora, cei care fugeau de… bau-bau. Drum bun!
Călătoream în mine, îmi rostogoleam trăiri și așteptări. Miraje. Mi le rulam. Covoare orientale, bogate, luxuriante, dospite de culori grele. Mi se desfășurau în cale. Foșneau înaintea pasului. Șerpi descolăciți. Ba, pe deasupra, mi se năzărea uneori și o aromă îmbietoare. Un fel de fumigații abia zărite. Mă chemau… Cele de acum, mochetele astea din realitate, par mereu prăfuite, tocite, îmbâcsite cu păr de pisică. Li s-au spălăcit culorile. Dar nu le văd, nu mă supără. Nici o pagubă. Bătătura casei și atât.
Bărbatul meu, acesta de-al doilea, e îngăduitor și cumsecade. A luat-o-n barbă și el, la rândul lui, în călătoria prin viață, așa că e precaut și fără pretenții mari. Nu obiectează când fetița mea, zăpăuca, vrea la „tăticul” ei. Des, prea des. O duce îndată, n-o refuză, fiindcă de obicei eu mă opun, mă pun proptă. Mârâi, sunt urâcioasă, tăgăduiesc c-ar fi cazul. Degeaba. Una, două, o debarcă la soțul meu dintâi. Și ea sare din mașină direct de gâtul lui, se leagănă, se răsfață, îi vâră mâna în păr și-l ciufulește, se preface că gângurește, ca să capete lungi și dulci pupicuri. Ca atunci când era miculuță. Iar el, vezi Doamne, îi cercetează melcișorii de sub bluziță. Le-au mai crescut cornițele ori sunt încă tonți? Cât mai e până s-or trezi de-a binelea ? Ea dă chiote de râs…
Iar eu înnebunesc. Îmi vine să-i zgâlțâi pe amândoi: Încetaaați! În fond de aia m-am și despărțit. Să fiu sinceră. De ce n-aș fi? Aici, cu starea asta, cu sinceritatea, e o bubă. Mă fac că n-am habar. Amorul ăsta al lor nu știu ce drojdie avea, ce purta-n el, că-l tot vedeam crescând și crescând, rotunjit. Mă înșelasem că e o soluție divorțul. Iată că nu… Dar ce?
Și, uite așa, în întunericurile cu care mă tot învelesc, mă văd strigând. Mă aud: Nu e tatăl tău, nu ești fata lui! Nuuuu… De parc-aș trage brusc draperiile, dreapta, stânga, și aș lăsa lumina să năvălească. Și ce-i cu asta? Ce s-ar schimba? Nu e prea târziu? Ar plezni ca o păstaie și vinovăția. Dar ei ar continua, clar. Mi-e limpede. Pe ascuns, în taină. Ar fi mieroasă orice șoaptă. Bănui. Nu mai sunt sigură de nimic. De ce-am tăcut, Doamne, de ce n-am dat drumul de la început? Ce mă gâtuia? Convențiile? Regulile sociale? Lipsa de curaj? Teama de urmări? Portretul meu, poza? Și câte? În fond, nu ziceau romanii „pater incertus est”? Oameni echilibrați, zău. Iar evreii, ca să fie siguri, nu socotesc naționalitatea copilului după mamă? Mai e o poveste și cu celții, cu druizii, cu credințele și cutumele lor, dar am uitat-o.
Degeaba vreau acum să sparg întunericimea, țăndări s-o fac. Să mărturisesc adevărul… Lucrurile sunt deja răscoapte. Curge sucul ca din fructe. E lipicios.
La naiba cu genele, cu ADNurile, cu bunica aia grasă, flască, pufoasă, făcătoare de baclavale și sarailii, de rahat și de sugiuc, de halva și de alviță, de zarnacadele cu alune și cu nuci, cu migdale și cu fistic, chipurile din trecutul lor de osmanlâi pripășiți cândva. Bine că nu mai mi-e soacră, să mă tot năclăiesc în dulciurile ei. Bine! Și alt bine, măi fato, foarte bine, cel mai bine, l-ai băga-n seamă pe „frățiorul” tău, cel din noua căsătorie a tăticului. Ce contează cei doi, trei anișori dintre voi? Nu vezi cum i se scurg ochii când apari, când tot răsari în viața lor? Curat sirop, că tot eram la capitolul zaharicale. Simți cum te așteaptă băiatul? Nu „tăticul”. Ei, nu cumva amândoi?!
Dar, cică, nu e permis, nu e cuvenit, nu e sănătos, c-aveți același sânge. S-ar amesteca otrăvitor, s-ar îngroșa, s-ar face marmeladă. Cleios. Un desert vulgar, pauper, marmelada. Fie și de caise. Ea e expertă, nu? Puah! Coana mare veghează. E atentă la asta. Nu, mamă soacră, nu e același!!! Sângele, bătu-l-ar vina de fluid magic. I-aș reteza-o. Dar pot? Ce pumn în gură simt? Și de ce? Nu-i minciuna mai rea ca orice? Poate că nu. Poate că da.
Și dacă ne-am apuca să scotocim karma de neam, fo nouă generații în urmă, am da de peste… 500 de bunici. Dintre care…, nu și nu, iarăși nu!
Dac-aș putea fi fermă, în sfârșit, mi-aș recăpăta poate respectul de sine, stima, m-aș apgrada, ha ha… Că tot aud expresiile astea „neaoșe”, pân’ la săturare. În singurele cărți care se mai citesc azi. Cele de dezvoltare personală. O să ajungem să spunem target și nu țel sau țintă, nici scop, ferit-a. Îmi cântă în cap, îmi șuieră, mă las dusă de un val. Flux se numește, cică. Fluxul vieții, energiile care te poartă la vale, ba și la deal. Mi-a cășunat rău pe ei. Pe… facilitatori. Auzi: Când ceva te impactează, nu internaliza, nu, verbalizează-l! Ioi, iștenem, ce vorbe. Cum le poți lua în serios, când există altele, mlădioase, ale limbii tale?! Același sens, dar cu nuanțe, nu numai cu informație seacă. Astea nu par cuvinte, ci pietricele, bobițe de metal. Sună scârțâit, fără sevă, și atunci nu le poți simți. Nu le pipăi, nu le auzi, nu le vezi, ci le înșiri mărgele, nu de sticlă, ci de fier, pe-o ață. Mai mult sârmă.
Și iar: Dă-ți voie să fii tu însuți. Hmm. Nu poți fi confortabil cu tine – auzi vorbă! – decât autentic. Mare brânză! Trebuie să te aliniezi la valori, să le manifești. Și mai ce? Scoți și un steag, la manifestație? Ah, da. Să scapi de frici, să ștergi karma, prin dharmă. Să conștientizezi toate sincronicitățile nefericite care-ți dau de veste că pluridiversitatea unicității tale e pe cale de a… De a ce? De a rata oportunitățile prin care poți manageria o comunicare. Trebuie să schimbi perspectiva din care vezi situația. Orice similarități trebuie analizate. Fii prezent, acum, aici. O.K. Sunt. Aș strânge pe cineva de gât. Adică, pe mine. Și? Ce-aș rezolva? Duce-vă-ți! Știu, simt că tot ce-am înșiruit aici băltește, face o mare burtă, dezlânează tensiunea acestui moment de spovedanie, dar nu-i clar că asta am vrut? Inconștient, bineînțeles. Că n-am curaj deplin să spun? Sunt patetică? Oi fi.
Și dacă m-am pus pe sincerități, să mărturisesc și cum bonele-menajerele, care s-au perindat, rareori, pe la mine, mă priveau de sus? Câteodată însă cu un fel de drag. Lor, femeilor nu tocmai școlite – habar n-am de ce – le venea să mă ocrotească. Li se părea că sunt… slabă de înger, vulnerabilă, fragilă, rățușca cea urâtă. Iar fetele de mahala, care stăteau vârtos pe picioare și înaintau cu pieptul înainte, mă protejau. Cele ce reușeau mereu. Și nu li se-nchideau uși în nas ca mie. Îmi lăsau ades câte o portiță. Iar eu le prețuiam, pe unele le iubeam… Totuși, când am citit Francoise Mallet Joris „Casa de hârtie”, am rămas trăsnită. De unde mă știa? Și nici măcar nu-i adevărat. Se înșelau. Era o aparență, fir-ar să fie! Dar, de venit pe lume, acolo a venit copila mea, în Casa de hârtie, nici măcar una de carton.
Mami, caută tu albumul, dac-ai rămas acasă, că eu, de peste o săptămână, tot nu dau de el.
Îmi lăsă fii-mea poroncă la plecare. Haida, de, albumul! Albumul străvechi de familie al coanei mari, soacra otomană sau cumană, cu poze de acu două, trei veacuri… Nu l-am pus pe foc, c-aveam de gând. Când i l-a dăruit de ziua ei. L-am vârât în sertar și-am aruncat cheița în bălării. Mă umfla râsul, când vedeam ultimele pagini, cele cu fata mea. Desfătându-se în vârf de perne, un maldăr, sprijinită între ele, că încă nu ședea bine în poponeață. Așa le trebuie cocoanelor învârtitoare în șerbeturi și dulcețuri, ca să nu iasă prea legate… Dar de ce să vadă fiică mea tot soiul de mătuși străine? Un neam întreg cu paftale la gât și volane înfoiate. Și mătăsuri. Ce avem noi cu ele? Numai că ea, mititica, crescând, mângâia paginile și făcea: gigeaaa, gigeaa. Mai apoi s-a pus să-ntrebe – „ăta cine ete? Da’, ăta? Și ata?” Atunci a fost momentul cu sertarul. Basta-i.
Totuși, fraza celor cu dezvoltarea personală, care zice: întâi iartă-te pe tine, zău, am băgat-o la cap. „Iartă-te pe tine”… Împacă-te cu tine. Îi pricep beneficiile, le-am înțeles de la bun început. Dar nu reușesc deloc să-mi fac vânt. Nodul ăla din gât greu mai alunecă. E încastrat, culcușit în beregată, și nu-l pot disloca. Trebuie să vină o apă să-l ia. „Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat…”, așa cântă fetițele, nu?, și e serioasă treaba.
Acum însă, că voi fi liniștită multe ore, am să mă pun pe scris. Azi, acum. Nu se mai poate să tac. Și poate birui scrisul până se lasă seara. Poate… Că tot am luat vorba asta în brațe. Îndoielnică. Părelnică. Poate mă scutur de vină. Sunt legi umane sau legi divine la mijloc? Poate una, poate alta. Scriind, am să simt, am să înțeleg. O vorbă-umbră, „poate” ăsta. Scrisoarea cea mărturisitoare. Asta va fi. Purcede-voi dară…
Am înțeles că-i mai simplu să nu privești în ochi când te spovedești…
Paginile se aștern, se tot aștern, precum covoarele alea din vis. Parcă-s la Samarkand și uit că e vorba de-o vinovăție. Și-n fond chiar e? E doar viață și atât. Întâmplări care te iau pe sus. Fără vini. Cu dureri. O muscă se izbește bezmetică de geam. De firava dungă de lumină, care se strecoară. Al naibii ce mai simt că-i în inima mea. Musca aia, cine? Suspin, mă văd mult mai tânără, icnesc, nu cumva plâng? Eu, care râdeam din orice. Nu cumva doar până să încep a fost greu? Totuși, trebuie să mă și opresc, că mă doare mâna, brațul, de încordare. Aproape nu mi-am schimbat poziția… Și nici pe cea a trupului. Gâtul mi-e țeapăn, cervicala. Nasul se smiorcăie. La naiba! În final dau drumul unei tirade de autoironii, magna cum laude. Asta-i. Ce-a fost, a fost. Merg și pun scrisoarea pe micul birou al fiicei, apoi, întoarsă în penumbra mea, cad într-un somn greu. Fără vise.
Când m-am trezit, liniștea apăsa casa, pendula zvonea ceva îndepărtat. Cât? Ce oră? Abia se lumina. Din sufragerie, de pe canapea, pufăiau sforăituri. Îmi dăduse pace, nimeni nu se strecurase lângă mine. Ce bine! M am prelins, gata să cad, cu pisica șerpuind printre picioare. Cum simte ființa asta că mișuni? Ce mai antene sunt mustățile ei… Mai bine-aș fi fost mâță.
În camera fiicei, neschimbare. Ba nu, ba nu, scrisoarea mea dispăruse. O înlocuise un simplu bilet.
– „Poate mă întorc cândva.” (Atât scria…)
Ah! Cum se infiltrase „poate” ăla în viața noastră. Dacă i-am dat voie, eu i-am dat-o, și-și face acum de cap. Stă la cârmă. Își râde-n pumni de noi toți. Doar sunt vii cuvintele.
În dulap flendură umerașe goale. Și totuși, ici-colo, legănată pe umerii lor, câte o cârpă stingheră. Obiectul pare ușor straniu, emite energie, și… susură. Mă înșel? E un soi de sunet, o voce stinsă, o șoaptă. Sunt hăinuțe rămase mici. Mult prea mici. Le-a păstrat singură sau chiar eu o făcusem. Nu voiam să alungăm copilăria încă. Eu? Ea? Mare și dură prostie. Dar ce bizar, fabulos, în penumbra șifonierului, acele mici rochii se luminează. Pâlpâie. Par fosforescente când și când. Mă îmbie, mă cheamă, îmi deschid culoare și uși. Devin ochiuri de geam spre un Undeva neștiut. Nevăzut. O viață paralelă? Dumnezeule!!Mă cutremur și trântesc ușa.
Oricum, copilăria asta pleacă singură, se tot duce… Undee? Și râd, râd cu hohote, demențial, dumnezeiește… Eu câți ani aveam?!
Ridic jaluzelele. Până sus de tot. Cum înainte n-o mai făcusem niciodată di granda, scândurelele subțiri pocnesc și curge praf. Se cern și frunze uscate, măcinate, vârâte de vânt. Se amestecă, pe neștiute, cu altele, unele în filigran alburiu. Desene din perdeaua ușoară a odăii. Fiindcă în țesătura ei, a perdelei, am ales demult să fie mici păsări albe și frunze diafane. Asta îmi dorisem. Să se zbată la orice pală de vânt. Dar omu’, bleg, nu știe ce-și dorește, ce-și menește…
Afară, pe trotuar, deși abia mijiseră zorile, o fetiță necunoscută joacă șotron. Și-l mâzgălise cu cretă colorată. Pocnea, de viu ce era, șotronul ei. N-o știam, se vede că-i nou venită în cartier. Până mai ieri și fata mea avea damblaua asta, să iasă dis de dimineață. Să sară coarda. O lăsam, de ce nu? Uite cum se învârt roțile. Samsara. Una pleacă, alta vine. Cine-o fi? Contează?
I se saltă încet poalele fustiței, atunci când țopăie. Și fiicei mele i se vălurea rochia, atunci când sărea…
Și cât de mult îmi dorisem o fată! Să sporovăim amândouă, lung, lung timp. Să întoarcem viața pe toate fețele și cusăturile. Și pe față și pe dos și pe laterale și sub tiv. Să toarcem ca două pisici. I-aș fi povestit ce de piedici și de capcane pot răsări pe cărăruie. Și nici nu putea fi vorba de greșeli, ci de ușurătate, de aceea că n-ai habar de urmări. Nu ești conștientă. Responsabilă da, că nu te ferești să tragi ponoasele. Ești bărbată. Dar răul făcut altora cum îl îndrepți?!
Nu mai aveam cui spune nimic… Mi-au rămas povețe-n gât, nerostite, dar de sfaturi n-are nimeni nevoie, doar de tandrețe și de încurajare. Să te investească ai tăi cu încredere în tine. Ca atunci când ești înnobilat, prin atingere cu spada pe umăr, de către seniorul clanului. Și la asta, mă reținusem prostește. Fără să pricep nici măcar de ce. Poate nu mă simțeam senior. Râd mânzește.
Și cum mai știa să ciripească fata mea! Iar mie nu-mi trebuia altceva. Atât doar, ciripitul. Eu astăzi tăcută, ea plină de triluri. Ca mine mai ieri. De fapt, erau chiar ale mele, mi le gâtuisem cândva. Eu, ajunsă serioasă, ea încă zurlie. Eu, acum prea gravă, ea jucăușă peste poate. O oglindă în care arătam – culmea! – fericită, nu apăsată. Îmi amintesc cum am râs să mor și am pupat-o toată, de sus până jos. Când am găsit-o înfășată în cârpa de vase, nu în scutec. O lăsasem c-o vecină, un ceas, două. Și câte nu-mi mai amintesc…
Încerc să cobor iar jaluzelele, dar înțepeniseră. Ei și? Îmi pun perna în cap și mă hotărăsc să readorm. Cu vise, multe vise, de data asta… O să-mi reumplu viața cu visări. O bogăție. Totdeauna am știut s-o fac; am știut?! N-o să rămân pustie, nu. Da.
Din perdele, flutură și se desprind încet, una câte una, mici siluete. Desenele cu frunze străvezii. Uite-le. Se duc, se duuc. Cum le mai poartă vântul! Rămân pe pervaz doar frunzele uscate, cele reale…
Iar prin mine, devenită pe încetul gri și destrămată, plină de găurele, schweizer, intră și ies păsărele. Micile păsări zăbrelite și ele în pânzătura perdelei. Chiar ciripesc. Le aud, totdeauna le-am auzit. Era taina mea. Cine mă cunoaște, știe. Acum le simt și adierea, și atingerea. Fluuuu……… Oare ce se întâmplă cu mine? De ce-s ușoară, mai ușoară, imponderabilă?… Visez? Nu cumva PLEC și eu?
Degeaba aș mai sta în întuneric, că totul e în sfârșit, fără opreliști, o lumină.
Ce simplu! Nu-i așa?!
Și tu, prostuța mea, fetița mea, într-o zi vei afla că tu m-ai ales… Atunci, să te ții…
Dar ce-s ăștia, nori, umbre? Ah, nu, sunt pești! Peștișori argintii. Cerul e tot străveziu, o apă. Se înalță din adâncuri cârduri, bancuri, stoluri albăstrui, mii și mii, zeci de mii, de pești . Zboară și ei, și își flutură încet cozile. Curg spre zări. Iar în fundal, unduie o siluetă uriașă. Copleșitoare, fumuriu-luminoasă. Și-i răsună cântecul. Cântecul de balenă, visul meu dintotdeauna… Cine mă știe, știe și asta… Băștinașii din Pacific, de prin insule, cred că-s îngeri de mare balenele. Dar, iată-le în cer. De ce nu?
Simt, nădăjduiesc acum, când mă desprind și prind să mă înalț, că și în lumi galactice de-aș ajunge tot voi izbuti să-ți vorbesc, puiculeana mea, da. Pre limba visului, poate. Vedea-vom noi cum… Pe calea bucuriei. Asta da, cale.
Aaa… Cât pot fi de ușoară…
Și de mă voi întoarce, la rândul meu, în acel cândva, de care și tu pomenești, să nu te miri. Poate, fi vom inversate. Eu, fiică, fie și adoptivă. Și tu, mamă. Sau cele mai bune prietene. Ori surori. Fie și vitrege. Ba chiar, cine știe…, dușmance.
Aaa…. Ce zbor e în mine….
Sigur ne vom găsi, nu vom trece una pe lângă alta. Nu va exista nepăsare. Asta, da, întâlnire. Nu ne vom recunoaște, dar vom ști că ne iubim. Dintotdeauna. Atracție, rezonanță, polaritate, ce-o fi, cum s-o numi. Energii gemene? Nu chiar. Oglinzi una alteia. Drepte? Strâmbe? Asta, da, știință.
Aaa… Îmi vine să mă țin strâns de ceva, altfel plutesc, plutesc…
Hai, ciripește, acolo unde te afli acum. Te aud. Te voi auzi lung, lung timp. De Dincolo. Nu te îndoi de asta…
Aaa…