Acela era sophós – înțelept în cel mai autentic înțeles clasic, aristotelic – care aspira la realizarea Ființei şi în final o realizează. Philosophós-ul vorbeşte despre Ființa ca stare a existenței lui.
*
Ajuns la acest stagiu, înțeleptul grec – în sensul originar al termenului – devine însuşi Lumina sau Adevărul. El poate spune atunci: Eu sunt Lumina sau Eu sunt Adevărul sau, ca Empedocle,
Eu sunt Zeul!
Anton Dumitriu

 

 

Cu deosebire, în ultimile decenii ale vieți sale, Anton Dumitriu se arată a fi foarte preocupat în a stabili profilul idealului de om din antichitatea elenă şi, ca un corolar, cu un an înainte de a se refugia printre luceferi, va publică volumul intitulat Homo universalis, în întregime dedicat acestui subiect. Anterior însă, în cartea sa Philosophia mirabilis1, apărută în 1974, consemnează un prim survol asupra acestei tematici şi dezvoltă, cu acest prilej, o argumentație arborescentă destinată să susțină enunțul potrivit căruia sophós-ul2 (înțeleptul; termenul este similar, cumva, cu rishi din spiritualitatea indiană) ar fi reprezentat, în acele timpuri, modelul de om întreg şi pe deplin realizat sub aspect spiritual astfel încât despre acesta se vorbea la superlativ, sub toate aspectele. Pentru ilustrare, este menționat aici, între altele, Heraclit Obscurul (cca. 535-475 î.e.n.) care afirmă cu tărie, la un moment dat, în legătură cu natura divină a sophós-ului: Numai înțeleptul este Unul! El vrea şi nu vrea să fie numit cu numele de zeu.3
Spiritualitatea elenă avea, se pare, o percepție specială privind înțelepciunea şi adevărul. Pitagora, de pildă, ne spune despre sine că el nu este un sophós, în adevăratul sens al cuvântului, ci doar un philosophos (iubitor de înțelepciune), un aspirant, aşadar, întru perfecționare autentică şi realizare spirituală. Întărind cele afirmate, el argumentează, totodată, că …nici un om nu este [întrutotul, n.n.] înțelept, şi că, de fapt, singurul, cu adevărat înțelept nu poate fi decât Zeul. Mai departe, el spune că, în perioada anterioară lui, philosophia era denumită cu termenul de înțelepciune iar cel ce o poseda, pentru că a putut demonstra claritate în ceea ce priveşte reprezentarea şi explicarea realității şi pentru că a atins un nivel remarcabil de elevare spirituală, era numit sophós în semn de recunoaştere şi consacrare. De acea, philosophos-ul elen nu era, în viziunea lui Pitagora, decât un simplu candidat întru realizare spirituală şi înțelepciune, un căutător perseverent aflat, încă, pe poteca anevoioasă ce urcă înspre piscul celest al consacrării.4
Întru identificarea sensul originar al cuvântului philosophia, s-au cautat, cum e şi firesc, o rădăcinile etimiologice şi înțelesurile originare; tot astfel procedează şi Heidegger, pornind de la philein – a iubi şi sophia – înțelepciune. Or, philein înseamnă şi a primi ca pe un oaspete sau, la figurat, a primi o revelație…, ne spune Anton Dumitriu. De regulă, acest din urmă sens este ignorat de către un etimolog lipsit de un echipament inițiac adecvat şi, astfel, se pierde din vedere tocmai semnificația cea mai profundă acordată termenului de vechii greci. Iubirea de alétheia (adevărul, dar şi ne-uitarea celui Unic) era, pe atunci, o măsură a înțelepciunii, cea care-l înălța pe trăitor la rangul de zeu şi, ca atare, din astfel de interpretări şi credințe s-a alcătuit, treptat, doctrina metafizică.5
Tot astfel, termenul sophós este înrudit cu saphés şi saphós, aceste adjective având semnificații cvasi-asemănătoare şi desemnând ceva real, vizibil, clar, evident etc. Mai mult, rădăcina phós (lumină) este, în acest caz, cea care determină înțelesul, ea fiind cheiea tuturor acestor cuvinte. Prin urmare, sophós este acela care, în mod conştient, poartă Lumina (Adevărul) fiind, totodată şi …cel care a realizat una din starile multiple ale Ființei, este însăşi Ființa în una din stările ei universale, poate chiar ultima din ele, Ființa ca Ființă – ens in quatum ens. În acest spirit se impun a fi interpretate inclusiv cele şapte aforisme delphice, Lumină (interioară) văzută la propriu de către aspirant fiind identic egală cu Adevărul suprem. Aşadar, Tu eşti însemna, în mod deosebit, Tu eşti Lumina (Sinele, n.n.)! Dictonul este similar cu Tat tvam asi! (Tu eşti Acela!) din spiritualitatea indiană sugerând natura identitică (de-o ființa, consubstanțialitatea) dintre Conştiința individuală şi Conştiința supremă (Fiul şi Tatăl din creştinism).Tot asfel, îndemnul Cunoaşte-ți Sinele! trebuie înțeles ca fiind, aici, o sugestie anume de a Cunoaşte (de a vedea la propriu, n.n.) Lumina lăuntrică pe care o porți în ființa ta! 6
Comentarea şi interpretarea celor şapte inscripții (Tu eşti, Zeului onoare, Ascultă legile, Cruță timpul, Cunoaşte-ți Sinele, Nimic în exces, Chezăşia poartă nenorocire) dăltuite în frontispiciul templului de la Delphi completează suma de considerente pe care Anton Dumitriu le utilizează cu măestrie pentru a susține că idealului de om din antichitatea elenă presupunea parcurgerea unei cunoaşteri diferite față de cea speculativă, obişnuită, comună tuturor oamenilor.7 În legătură cu aceste inscripții, diverşi erudiți au afirmat că exprimă, în esență, marele tezaur de înțelepciune al spiritualității antice greceşti şi al ezoterismului european de mai târziu. Inscripțiile citate sunt extrem de interesante şi astăzi, mustesc de sensuri şi pot fi comentate fecund vis-á-vis de concepte precum înțelepciunea, adevărul, unitatea / integralitatea, armonia echilibrul etc. Cu toate acestea, de departe, cele mai importante, pentru ceea ce urmărim să demonstrăm, în continuare, sunt prima şi a cincea dintre aceste inscripții, Tu eşti şi Cunoaşte-ți Sinele! 8
Cu privire la cele două forme de cunoaştere a Adevărului, Aristotel precizează în Metafizica sa că, potrivit tradiției spirituale, idealul de om era atins de către cel ce realiza Ființa …cu măsură, adică urmărind să se realizeze treptat stările multiple ale Ființei, până la ultima etapă: Ființa ca Ființă.9 Această corelare a cunoaşterii cu ceea ce grecii numeau măsură în toate sau, altfel spus, nimic în exces, este nu doar justă în raport cu realitatea, ci şi necesară dacă se are în vedere opoziția dintre existență şi aparență (iluzia), pe de o parte, şi cea dintre existență şi devenire, pe de altă parte.10
Pentru ca aspirantul să parcurgă traseul prestabilit de la stadiul de om obişnuit la cel de sophós, metafizica sugerează un efort personal asumat, o metodologie consacrată şi o îndrumare calificată. Calea, în sine, presupune trei mari trepte inițiatice: purificarea (kátharsis, inițierea în micile misterii), perfecția umană (inițierea în marile misterii sau atingerea statutului de om perfect) şi perfecția ultimă sau divină (epoptia sau identificarea cu Unul).11 Fiecare dintre aceste etape comporta trepte intermediare ce presupuneau o problematică distinctă, metode specifice, probe şi, desigur, o consacrare finală prin care se recunoştea calificarea aspirantului pentru parcursul următor.
Ca primă etapă pregătitoare, kátharsis-ul (însemnând purificare, curățire, purgare, eliminare) reprezenta parcursul cel mai anevoios şi, probabil, cel mai lung ca durată, în comparație cu celelalte. Purificarea necesita asiduitate şi implicare pentru că, pe fond, aspirantul îşi schimba stilul de viață, dieta, respirația, cadrul relațional (eliminarea tensiunilor sufleteşti) şi, în genere, modul său de a fi în lume; toate acestea erau astfel ordonate pentru că se avea în vedere că el recepta înțelepciunea cu întreaga-i ființă, nu doar cu intelectul. Textele antice care ne-au parvenit vorbesc despre o preparație care-l făcea disponibil pe aspirant pentru epoptia – starea aceluia care vedea realitatea în mod direct şi nemijlocit, prin simpla intelecție intuitivă. În acest sens, Plutarh menționează: De aceea Platon şi Aristotel numesc epoptis12 acea parte a filosofiei prin care cei ce – grație raționamentului – au depăşit tot ce este opinie (doxa, n.n.), tot ce este amestecat, diversificat; cei ce ajung dintr-un salt la acest element prim, simplu şi în contact direct cu adevărul pur […] se zice că au atins țelul final.13
Platon afirmă că …armonia (ritmul interior, n.n.) constă în mişcări de aceiaşi natură cu mişcările sufletului nostru, sugerând astfel o corelație între starea sufletească şi agitația din plan mental şi fizic. La rândul său, Aristotel precizează că purificarea este o condiție esențială privind realizarea spirituală şi, pentru aceasta, el recomanda o muzica liniştitoare care să regularizeze bătăile inimii, respirația şi, prin aceasta, întreaga fiziologie a organismului.14 În acelaşi spirit, vorbind despre Pitagora, Iamblichos ne spune că acesta folosea audițiile muzicale spre a încânta sufletele discipolilor săi căci el credea cu tărie că sănătatea sufletească (saphrosyne) se menține în acest mod şi, astfel, se poate realiza o despătimire a celor dominați de emoții negative, precum şi o stare de moralitate care să favorizeze elevarea spirituală.
Anton Dumitriu insistă şi el asupra kátharsis-ului şi dedică acestei problematici un întreg capitol în cartea sa Philosophia mirabilis. Kátharsis-ului este, aşadar, întâiul demers calificat în ceea ce priveşte obținerea iluminării; este, cu alte cuvinte, purificarea, despătimirea, deziluzionarea prealabilă (risipirea ignoranței) fără de care nu se poate avansa întru cunoaşterea nemijlocită a Sinelui prin trăire ființială. Dat fiind că demersul propriu-zis presupune o schimbare radicală a tuturor obişnuințelor şi o eliberare treptată de toate dependențele individuale, purificarea reprezintă şi cel mai laborios şi mai anevoios stagiu. Scopul întregului demers constă în a-l aduce pe cel aflat pe Cale într-o stare de receptare ființială a luminii şi adevărului. Toată această preparație, denumită meléte în antichitatea elenă, era considerată, aşadar, un prim pas pentru a trezi, în aspirant, reamintirea (anámnesis) naturii sale divine. Mai mult decât atât, filiația orfică a metafizicii elene explică în mare parte, această …preparație pentru atingerea scopului final care era (acela, n.n.) de a ajunge la treapta de fericire exprimată prin starea de zeu.15
Cât priveşte punctul terminus în ceea ce priveşte realizarea spirituală – scopul suprem vizat de către toate scolile antice greceşti – acesta a fost dintotdeauna ceea ce mai târziu s-a desemnat prin sintagma realizarea Ființei, eliberarea Nous-ului prin cunoaştere a naturii sale şi, apoi, prin experiere nemijlocită, a identității cu Zeul – Spiritul universal. Ne spune Anton Dumitriu: Problema este următoarea: de-o parte se află Ființa ca Ființă purtătoare de esențe, de universale; pe de altă parte, intelectul uman, nous-ul. Vechii greci au înțeles încă că trebuie să admită o identitate de natură între Ființă şi nous pentru ca intelectul uman să poată cunoaşte Ființa şi esențele pe care le poartă ea. În acest registru poate fi înțeles enigmaticul dictonul pronunțat de către Parmenide: …căci acelaşi lucru este a cunoaşte şi a fi.16
În literatura de specialitate, există numeroase lucrări de referință, privind realizarea spirituală ca proces inițiatic tradițional şi ca succesiune de stări din ce în ce mai subtile ce se impun a fi cucerite de către aspirantul aflat într-un proces de tradițional de perfecționare şi ascensionare.17 În esență, realizarea spirituală presupune, ca finalitate unanim recunoscută, Eliberarea – o stare excepțională şi greu de atins ce poate fi obținută numai în urma asumării unui efort individual asiduu, bine focalizat pe un scop predeterminat, o stare supraindividuală caracterizată de necondiționare în raport cu toate limitările socio-umane, aceasta făcând posibilă, în cele din urmă, realizarea Identității supreme – unirea spiritului uman (conştiința individuală, Ātman) cu Spiritul universal (conştiința universală, Sinele, Brahman).18
Potrivit metafizicii19, realizarea spirituală presupune parcurgerea unui drum şi cucerirea, treaptă cu treaptă, de către aspirant a stărilor din ce în ce mai subtile ale Ființei; pe cale de consecință, în urma acestui efort asumat, s-a alcătuit în mod natural, din ființele individuale care au urcat, fiecare cât a putut, întru îndumnezeire, adevăr şi autentică nemurire, o veritabilă ierarhie inițiatică.
În spiritualitatea chineză, unde această problematică este tratată cu o deosebită acuratețe, se vorbeşte despre omul veritabil (chenn-jen) şi omul transcendent (cheun-jen) ca fiind cele două repere importante marcând poteca şerpuitoare şi îngustă către înălțimile Ființei. Omul veritabil este aspirantul care, grație asiduității şi îndrumării calificate de care a beneficiat, a atins plenitudinea stării umane şi a reuşit, ajungând în centrul Ființei, o restaurare a stării primordiale. Doar atingând acest punct central este posibilă ascensiunea verticală întru desăvârşire şi identitatea supremă.20 Omul spiritual sau divin marca finalul în Marile misterii, tot astfel cum omul veritabil (homo universalis din spiritualitatea islamică) punctează finalul Micilor misterii.
Între cele două repere importante pe care le-am menționat (chenn-jen şi cheun-jen) există, desigur, trepte intermediare – stări distincte ce se impun a fi cunoscute (parcurse) şi, astfel, însuşite prin trăire interioară de către cel ce se avântă către înălțimile Ființei întru desăvârşire şi deplină realizare spirituală. Într-un alt registru, cel al spiritualității indiene, găsim omul veritabil exersând starea numită samadhi (iluminarea propriu-zisă) şi omul transcendent (jivanmukti) care ajunge la nirvana (starea de preafericire divină, ananda, ce care este posibilă doar atunci când s-a înfăptuit Identitatea supremă).21

 

 

Bibliografie
Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965;
Dumitriu, Anton – Jurnal de idei, Ed. Tribuna, 2014;
– Philosophia mirabilis, Ed. Fundației culturale române, 1992;
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984;
– Valoarea metafizică a rațiunii, Ed. Cartea româmească, 1933;
Guénon, René – Metafizică şi cosmologie orientală, Ed. Herald, 2013;
– Stările multiple ale Ființei (SMF), Ed. Herald, 2012;
– Omul şi devenirea sa după Vadanta (ODV), Ed. Herald, 2012;
– Scurtă privire asupra inițierii (SPAI), Ed. Herald, 2008;
– Inițiere şi realizare spirituală (IRS), Ed. Herald, 2008;
– Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Ed. Herald, 2006;
– Marea triadă, Ed. Herald, 2005;
Haar, Michel – Heidegger şi esența omului, Ed. Humanitas, 2003;
Hadot, Pierre – Filozofia ca mod de viață, Ed. Humanitas, 2019;
Heidegger, Martin – Fiire şi timp, Ed. Grinta, 2001;
– Introducere în metafizică, Ed. Humanitas, 2011;
Johnsen, Linda – Maeştrii pierduți, Ed. Curtea veche, 2018;
Marga, Andrei – Introducere în metodologia şi argumentarea filosofică, Ed. Tribuna, 2018;
Śakarācārya – Upadeśa Sāhasri. Cartea celor o mie de învățături, Ed. Herald, 2001;
Vitsaxis, Vasilis – Platon şi Upanişadele, Ed. Moldova, Iaşi, 1992;
Zecheru, Vasile – Originile tradiției inițiatice, Ed. Herald, 2022.

 

 

Note
1 A se vedea cap. 11 intitulat, Sophós – Purtătorul de adevăr.
2 În secolele VI şi V î.e.n., erau utilizate curent expresiile sophói sau sophistai pentru a-l desemna astfel pe înțeleptul realizat spiritual; cuvântul sophós apare mai tîrziu şi are un conținut preponderent etic. Dumitriu, 1992, pp. 152-153.
3 Dumitriu, 1992, p. 152.
4 A se vedea şi Guénon, 2013, p. 49.
5 Dumitriu, op. cit, p. 159.
6 Ibidem, p. 159.
7 Sunt prezentate două căi de cunoaştere a adevărului: una a lui despre (analiza universalelor, calea digitur), cealaltă a lui a fi în (vederea naturii pur ontologice, inesse). Dumitriu, op.cit., p. 112 şi urm.
8 Gnothi seauton, în limba greacă; Noscete ipsum, în latină.
9 Dumitriu, op.cit., p. 157.
10 Heidegger, 2011, p. 269 şi urm.
11 Dumitriu, 1992, p. 141 şi p. 149.
12 Termenul epoptis, similar cu theoros, înseamnă cel care contemplă (vede) realitatea din interiorul acesteia.
13 Dumitriu, 1992, p. 138 şi urm.
14 Ibidem, p. 145.
15 Ibidem, pp. 138-139.
16 Ibidem, 1992, p. 112.
17 Guénon, SMF, 2012, pp. 111-115; Guénon, 2008, pp. 5-8 (prefața) şi pp.216-230; Śaṅkarācārya, pp. 7-32.
18 Liviu Bordaş în Cuvânt înainte la Śaṅkarācārya, p. 18 şi urm.; temelia doctrinală a metafizicii orientale indiane rezidă în afirmarea, sub aspectul potențialității, a identității Ātman – Brahman.
19 Metafizica pură este, în esența sa, universală, dincolo de contingențe, forme şi exprimări.
20 Guénon, SPAI, pp. 269-274.
21 Conştiința individuală se contopeşte la propriu cu cea universală devenind una cu aceasta. Eu cu Tatăl una suntem! – a spus Iisus.