Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Alexandru Dobrescu, un detectiv în misiune

Alexandru Dobrescu, un detectiv în misiune

Cercetând, într-un serial tribunist de ecou, soarta lui Eminescu în „obsedantele decenii”, Al. Dobrescu, cu știutu-i apetit polemic și minuție documentaristică, revine în forță în câmpul criticii. Cu ani în urmă, pornind istovitoare cercetări, tot el, odată cu volumul dedicat Corsarilor minţii (editura Emolis, 2007) se încumeta să atace, „întrucâtva cronologic”, maladia plagiatului, prea convins că piraţii de azi, mulţi câtă frunză şi iarbă, au avut înaintaşi de clasă într-ale jecmănelii. Ipoteza, într-adevăr, se confirmă cu strălucire, meritând efortul. Chit că memoria publică „e scurtă ca ploile de vară”, ne reaminteşte şăgalnic exegetul, iar năzuinţa de a eradica fenomenul (epidemic) se dovedeşte cel puţin donquijotescă. Motiv de a nu purcede la o „vânătoare de vrăjitoare” sau la o nemiloasă expediţie cinegetică; dar a aduce în faţa noastră alaiul sârguincioşilor prădători, mărunţi sau de calibru, „minţi alese”, nu-i aşa, devine chiar o obligaţie dacă, în aste vremuri tulburi, onestitatea intelectuală nu s-o fi atrofiat. Rezultă, previzibil, „un tablou terifiant”. Totuşi, autorul, deloc panicat, fără a poza în cerber etic, nu se grăbeşte să tragă concluzii negre; evident, materia e „întinsă”, numărul real al culpabililor, înfruptându-se din cărţi „jumulite”, rămâne în veci neştiut şi o astfel de Istorie, dezvăluind „păcatul fraudei”, nu poate năzui a fi definitivă. Mai ales că „plagiatul e de o vârstă cu scrierea”, citim în La oglindă, un mai proaspăt volum semnat de Alexandru Dobrescu (Eikon, 2016), încercând o istorie a plagiatelor româneşti până la 1900. Şi-apoi invocatul păcat ar fi „un fel de zestre genetică a omului”, încât mai toate culturile păcătuiesc; e drept, suntem avertizaţi, „în grade diferite”! Or, la noi, ţară imitatoare (cum prea bine ştim), dimensiunile fenomenului (evidenţiabil prin analize comparatistice) îngrijorează. Cu scuzele de rigoare, fireşte, coborând în timp: secolele irosite dată fiind starea limbii, conştiinţa proprietăţii intelectuale (încolţind târzior), osârdia atâtor harnici literatori (şi nu numai) aducând acasă roadele prăduite ale Evropei luminate, acceptate ca probe de netăgăduit ale spiritului creator autohton, în ebuliţie după îndemnul heliadesc, fără a ne mai chestiona asupra gradului lor de originalitate. Încât proiectul lui Alexandru Dobrescu, trudnic, negreşit, este – recunoaştea spăşit autorul – „naiv-ambiţios”. Şi oarecum previzibil, credem, dacă îi examinăm, fie şi în treacăt, traiectoria. Perceput ca un critic iconoclast în ipostaza „foiletonistică”, de „o inteligenţă mefientă” (cum l-a văzut Gh. Grigurcu), lansând comentarii caustice, în răspăr, dinamitând tabuurile, Alexandru Dobrescu anunţa un polemism „genetic”, gata să înfrunte cu brio represaliile celor vizaţi. Cu acest prim tom, colecţionând „plagiatele româneşti până la 1900”, e scutit, evident, de asemenea reacţii. Când va ajunge însă în stricta contemporaneitate, viesparul scriitoricesc, aţâţat, va riposta şi nonconformistul critic va suporta eroic un asalt furibund, în pofida probelor irefutabile, bănuim.
Chiar dacă primul Dobrescu, un foiletonist pur-sânge, titular în faimoasa echipă de critici a Convorbilor literare (1972-1990), devenise, prin exigenţă şi francheţe, temut, cercetând, de regulă, producţia curentă (ca dovadă, cele trei volume de Foiletoane), interesul său nu era deloc străin de scormonirea arhivelor. El, în armura justiţiarului, făcea figură de critic bătăios, cu opinii proprii, dislocând prejudecăţi confortabile, luptând cu zestrea clişeistică. Şi impunând, astfel, în chip de semnatar al unor studii „contestatare” (dar cu argumente), o altă imagine, detabuizată, cum s-a observat. Evident, abandonul său, după ’89, a fost deplâns de mulţi, după cum alţii, probabil, vor fi jubilat în culise. Sub şefia sa (februarie 1990 – decembrie 1995) la cârma Convorbirilor, revista ieşeană nu mai era „precumpănitor literară”. Sub presiunea evenimentelor, „temele şi problemele fierbinţi ale momentului” sunt tratate alert-editorialistic, Dobrescu sperând / promiţând o „întoarcere la unelte” atunci când viaţa literară îşi va câştiga normalitatea.
Criticul, însă, s-a repliat şi volumul Faţă în faţă (Editura Academiei Române, 2015), venea în prelungirea unor mai vechi şi acribioase preocupări, investigând străvechiul fenomen al plagiatului. Textele, puse „faţă în faţă”, îngăduie evidenţierea, „sub diverse forme”, a unor împrumuturi ilicite, a unor aproprieri „pe furiş”; avem de-a face, desigur, cu o critică externă, cum mărturiseşte însuşi autorul, discutând onest, „la oglindă”, despre paternitatea unor contribuţii (fraze, paragrafe, cărţi). Cum înfloritorul plagiat nu are o istorie (în sensul devenirii interioare), chiar în Corsarii minţii, copleşit de bogăţia materiei, Al. Dobrescu încerca „o expunere întrucâtva cronologică şi oarecum tematică”. Dar nu dorea „o vânătoare de vrăjitoare” (scria în Avertisment), fenomenul fiind fără evoluţie, cu, desigur, mereu alţi „merituoşi” protagonişti, cu descoperiri accidentale, atât „prinşii” cât şi negustorii „cinstiţi” convieţuind în frăţietate. Şi până la urmă, să recunoaştem, descoperirea unui plagiat / plagiar rămâne „opera întâmplării”.
Deşi doar „autor de dicţionar” (pentru N. Manolescu), după un debut amânat patru ani (cu un manuscris mult lăudat de Al. Paleologu, predat, în 1975, editurii Cartea Românească), după o scurtă căsătorie „de probă” cu ICR, criticul ieşean, mereu incomod, revine în forţă, analizând voluptuos brigandajele intelectuale şi intervenind decis, corectiv, propunând liste selecte („inventar de plagiate”, cum zice), cu surprize şocante la tot pasul. Istoria sa ilustrată (pentru unii doar „extravagantă”), gândită în patru volume, urma „să umple un gol”. Acolo, în primul volum al Corsarilor minţii, reţinea „autori plagiari” (după vorba cavalerului Stamati, el însuşi în culpă) din afara beletristicii (cronicari, savanţi, dascăli, predicatori şi oratori, tălmăcitori, jurişti), cei care, „sorbind” cu nesaţiu idei, transcriind harnic ori venind cu traduceri „dosite”, se vor dovedi, la Judecata de apoi a cărţilor (după pronosticul umoristului Moritz Saphir) mari datornici, cu reputaţii în suferinţă. Pirateria intelectuală este, ne previne cititul autor, nu doar o ocupaţie veche, ci şi o meserie democratică, braconierii jecmănind „zestrea scrisă a omenirii”. Dar cercetând cu sârg fenomenul, îmboldit, bănuim, de cartea lui Georges Maurevert (Le livre des plagiats) pe care a tradus-o, semnând prefaţa şi notele lămuritoare (în 2005), Al. Dobrescu, în chip de „plagio-log”, nu se vrea neînduplecat. El pune, amuzat, şi o binevenită surdină, constatând că „nimic nu e absolut sigur”, chiar dacă probele şi „citatele siameze” sunt la îndemână.
Dacă în secţiunea mediană a volumului Faţă în faţă aduna câteva studii introductive (ca prefeţe, postfeţe, polemici etc., precum, de pildă, cele despre Detractorii lui Eminescu, omul caragialian şi metehnele firii româneşti, discutând acid despre „Premiul Eminescu” ori războindu-se, pe cazul spătarului Milescu, cu o doamnă Dumbravă), în partea ultimă reţine doar câteva interviuri (3), definitorii, însă, pentru a-i fixa personalitatea inconfundabilă, „cârcotaşă”, cu apetit belicos, gata a se pronunţa tăios, informat, în chestiuni stringente: fie risipind note civile (S’avem pardon, 2007), fie invitându-ne să lepădăm masca „olimpianului” Maiorescu, stârnind, previzibil, furia fanilor (ca să pensăm doar un exemplu). Parantetic, notăm că Alexandru Dobrescu se preocupase de redeschiderea succesiunii maioresciene, întocmind dosarul unei moşteniri litigioase, „cu bucluc”, cum zice (v. Maiorescu şi maiorescienii, 2004), notând ferm că prin numeroasele revendicări, părăsind deseori „realitatea textelor”, maiorescianismul a fost deformat. Admirabil prin puterea de a-şi construi un destin, disciplinându-şi energiile, Maiorescu rămâne – în ochii criticului ieşean – „o capodoperă de voinţă nestrămutată”.
Centrul de greutate al opus-ului pomenit mizează, însă, pe cazurile controversate ale „părinţilor” literelor române, cu ale lor „şi bune, şi rele”; de la călătoria lui Nicolae Milescu în „împărăţia Kitaiei”, asumându-şi, ca sol al ţarului, „corvoada traducerii” (nemărturisită), urmându-l, îndeaproape, pe iezuitul Martino Martini (v. Ştiinţa de contrabandă) până la „truda multă” a lui Donici ori „păcatele tinereţilor” lui Negruzzi, perpetuate, notează inclementul critic, şi la maturitate. Nu scapă nici D. Cantemir (pescuind „coincidenţe”), Costache Conachi cu al său „meşteşug” poeticesc ori Gh. Asachi, cel fără „sensibilitate de poet”, deşi prea încrezător în pretenţiile sale de întemeietor. Îndemnul heliadesc („e vremea de scris”) rodeşte şi cavalerul Stamati, în pofida „dezminţirilor”, îşi „camuflează cărările”, bucurându-se de faima unui poet original. Sunt de amintit şi opiniile celor convinşi de „binefacerile” fenomenului, îmbogăţind vocabularul unei limbi născânde, cazul ilustru fiind, desigur, cel al lui G. Ibrăileanu, crezând că, „până la un punct”, astfel de vinovate împrumuturi (taxate, de Al. Dobrescu, drept haiducie, banditism, ş.a.) ar fi utile, autorul Adelei invocând, salvator, ignoranţa publicului, şi el în formare. Vin, apoi, câteva nume grele: „lira multicoloră” a lui Alecsandri, văzut ca „o albină lucrătoare”, cu uriaşe credite (ca dramaturg), vitregitul Bălcescu, cu „drepturi de părinţie” (cf. N.A. Ursu) în Istoria unei mistificări, textele lui Vischer vs Maiorescu, „inspiratorii” lui Eminescu, dosarul Coşbuc, scandalul Năpastei etc.
Coborând, cu circumspecţie iscoditoare şi zel detectivistic, în arhive, Al. Dobrescu purcede la o operaţiune de asanare, indicând punctual, cu inevitabile cruzimi şi sarcasme, astfel de transferuri ilicite, zdruncinând onorabilitatea unor iluştri bărbaţi ai neamului. Plagiatul, scrie rafinatul eseist, lansând formulări memorabile, de seducţie stilistică, a devenit azi o instituţie publică. Foiletonistul de altădată, un „excentric” (după unii), oricum „un om vechi”, şcolit, suferă de francheţe, vestejind poncife, recuperând adevăruri uitate. Ori neştiute. Convins de sentimentul zădărniciei a părăsit, reamintim, tranşeele criticii de întâmpinare. După câteva cărţi de ecou, consacrate lui T. Maiorescu şi maiorescienilor, fisurând masca „oracularului” mentor junimist, lui G. Ibrăileanu şi detractorilor lui Eminescu, serialul „corsarilor minţii”, interesat de productiva cleptomanie intelectuală (Istoria ilustrată a plagiatului la români), ar urma – aflăm – un frisonant Dicţionar al plagiatorilor autohtoni şi un Caragiale, recitit prin „metehnele firii româneşti”. Rod al unui efort sisific, întins pe mulţi ani, astfel de cărţi ne obligă să refuzăm a mai vieţui „cu mizeriile la cap”, cum spune autorul, prea pudici în a le mărturisi. Chiar dacă, din păcate, astfel de igienice isprăvi editoriale nu schimbă datele problemei.
Era lesne de bănuit că Alexandru Dobrescu va continua aventura. Ca dovadă, în volumul din urmă (La oglindă) defilează nume grele, de la plagiatul lui Hamangiu („inegalabil”, zice autorul, reuşind performanţa de „a inaugura cercetările asupra proprietăţii intelectuale cu o sfidare a acesteia”) la Maiorescu, D. Brândză ori Gr. Tocilescu. Paradoxal, blamatul pionierat Proprietate literară şi artistică a lui Const. N. Hamangiu, deşi „dovedit”, cu preluări din Paul Clément, va fi citat cu respect de urmaşi! Maiorescu trece sub tăcere Estetica lui Vischer şi va evita să se disculpe; în cazul lui Dimitrie Brândză, Revista Contimporană denunţase plagiatul, considerându-l pe botanistul nostru, cu studii strălucite la Paris, sub îndrumarea profesorului Baillon, un „ecou al domnului Planchon” în acel articol despre Doctrina carnivorităţii plantelor. Iar „hrăpăreţul” Gr. G. Tocilescu, cu a sa lucrare Dacia înainte de romani, a provocat, în 1881, un imens scandal, pornit de Hasdeu şi continuat de Anghel Demetriescu, acuzând Ştiinţa de contrabandă (cu „împrumuturi” din George Rawlinson), într-un serial (întrerupt) în România liberă. Va continua ofensiva tânărul Iorga, identificând alte izvoare „nemărturisite”. Exemplele abundă şi în lumea beletriştilor. Puse în seama lui Neagoe, Învăţăturile nu au un autor sigur şi chestiunea e lăsată, deocamdată, „deoparte”, fără a primejdui „tabloul”. Filiera împrumuturilor, în faza aurorală („începândă”), devine un obicei îmbietor. Cantemir se inspiră din poema Viaţa lumii, Ienăchiţă Văcărescu îl vizitează pe grecul Psalidas, Anton Pann prelucrează cu sârg, Conachi are, la rându-i, „favoriţi” iar Negruzzi întâmpină necazuri cu Toderică. De la Heliade, cu „ispitirile” lui Stamati şi Alecu Donici ori „localisările” lui Ioan Puşcariu, până la Bolliac, Gr. Alexandrescu şi „veselul” Alecsandri, debitori ai unor surse, putem întocmi o listă impresionantă. La care Alexandru Dobrescu adaugă pe copistul Vlahuţă, „Dosarul Coşbuc” (nerezolvat), cu texte litigioase, incriminate de „ultravigilentul” Grigori N. Lazu şi suspiciunile legate de „străformările” eminesciene, după vorba canonicului Grama: sonetul-imitaţie Veneţia şi parafrazele după Theodor Altwasser (în Nilfahrt) în cazul Egipet-ului, cazuri în care, notează sec Al. Dobrescu, „nu-i loc de întors”. La steaoa era îndatorată lui Gottfried Keller, minimalizat de comentatorii noştri, tratament aplicat şi lui Auguste Dorchain, asupra căruia atrăsese atenţia I.M. Raşcu.
În fine, nici prozatorii nu se lasă mai prejos. Duiliu Zamfirescu va fi denunţat de Dumitru C. Ollănescu (Ascanio) în Voinţa naţională (1884), harnicul poligraf Theochar Alexi dă o versiune prescurtată, în germană, a Ciocoilor lui N. Filimon şi o retraduce (Bei-Vodă, domn) sau, mai degrabă, o „noroieşte”, cum scria tânărul Gh. Bogdan-Duică, cel care semnalase frauda în Gazeta Transilvaniei. Încercarea de roman a lui Ion Ghica, botezată de editori Istoria lui Alecu, a trezit interesul lui Alecsandri, ca roman de moeurs; şi care, scriindu-i lui Alex Hurmuzachi, îl voia publicat în Bucovina, păstrând anonimatul, după voia autorului. Dar manuscrisul, de negăsit atunci, a fost publicat de Dim. Păcurariu (ESPLA, 1959), intrând târziu în circuitul public, soarta „scutindu-l”, astfel, pe făptaş de „apăsătoarea povară a unui plagiat” (după cartea lui Reybaud). Al. Dobrescu are, pe bună dreptate, „oarecari rezerve” şi observă că Ion Ghica nu publicase textul cu pricina, descoperit târziu în fondurile Bibliotecii Academiei şi apărut, se înţelege, în acest caz, fără consimţământul autorului. În zona dramaturgiei, „creditele” lui Alecsandri cresc ameţitor şi o încercare timidă de spovedanie, recunoscând, cu jumătate de gură, niscaiva prelucrări şi localizări, n-a adus lămuririle cerute de I. Nădejde, doritor să afle „relaţiile particulare cu sursele”. Marea victimă a comediografului nostru rămâne „inepuizabilul Hugo”, cum dovedeşte, fără tăgadă, expertiza lui Alexandru Dobrescu. Nu puteau rămâne pe dinafară scandalurile în care a fost târât Caragiale. Se ştie, măsluirile puerile, alaiul de şicane, i-au procurat „duşmani pe viaţă” şi cu largul său concurs. Or, criticul, ca „român serios”, după vrerea lui Hasdeu, reciteşte atent, în context, informaţiile de istorie literară şi descâlceşte meandrele afacerii, descoperind şi faţa gravă a unui Caragiale sondând „hăurile psihologiei”, deloc incompatibil cu vervosul autor al comediilor. Să nu uităm că aruncându-l în luptă pe fictivul Kemeny, tânărul publicist Constantin Al. Ionescu a preluat grelele suspiciuni care l-au însoţit pe Caragiale, culminând cu scandalul Năpastei, Caion devenind un „sinonim al detractorului de profesie”.
Am lăsat deoparte pe cei pomeniţi în Partea întâia (cronicarii, savanţii, dascălii, predicatorii şi oratorii, tălmăcitorii, filologii, ziariştii, juriştii), survolând voluptuos doar lumea scriitoricească, oferind din belşug nume răsfăţate, culpabile însă. Efortul lui Alexandru Dobrescu e, realmente, impresionant, cercetând, cu mari cheltuieli de timp şi energie, „avalanşa de plagieri”, întocmind pomelnicul unor inşi doritori a se înfrupta, „doar de poftă sau pe săturate”, din „fructul oprit”. Certat că, prin astfel de deconspirări, ar leza interesul obştesc, aruncând în depresie măreţul orgoliu naţional, Alexandru Dobrescu respinge ferm „purtarea duplicitară” şi ipocrizia patriotică; ştie, însă, că brigandajul intelectual se bucură de o tinereţe eternă şi că, denunţând „frumoasele plagiate”, numind braconierii, e sortit să cuvânteze în deşert, fără a clinti reputaţii sau a descuraja năravul. În plus, diversificarea şi sofisticarea tehnicilor de plagiere, trezind o admiraţie delicioasă, secretă, rafinează arta furtişagului, aşa cum învăţăceii de la Academia magistrului Jean Oudart de Richesource, veritabilă „şcoală de plagiatori” din Parisul veacului al XVII-lea, nădăjduiau să ducă pe culmi noi tehnica plagianismului. Deşi, ne previne Alexandru Dobrescu, plagiatul „a fost şi este egal cu sine însuşi”, învăţat „din născare”. Cât priveşte utilitatea şi dificultatea acestor strădanii, străbătând, la pas, uriaşe teritorii, Alexandru Dobrescu ne dă asigurări că nu va abandona. Ceea ce surprinde şi nedumereşte e slabul ecou al acestei / acestor cărţi necesare.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg