Cine îl mai citește azi pe Alexandru Ivasiuc, căzut, să recunoaștem, într-o nemeritată uitare? E drept că și în deceniul său de glorie, reproșurile nu l-au ocolit; rezervele priveau, îndeosebi, incapacitatea sa de a captiva cititorul (obișnuit), proza sa, excesiv problematizantă, de turnură eseistică, în diluție analitică etc., oferind, s-a spus, „produse de ierbar”. El debutase târziu, cu „o cadență sigură, întrucâtva precipitată”, nu neapărat avantajoasă, sesiza Al. George, bântuit, probabil, de un frison recuperator. Astăzi, Alexandru Ivasiuc „pare uitat de tot”, constata N. Manolescu. Când, în 1970, apărea romanul Păsările, criticul vedea în romanul lui Alexandru Ivasiuc „o carte fundamentală pentru proza contemporană românească”. Peste ani, în Istoria critică, acelaşi titlu, plasat, inițial, în categoria romanului „rezolvativ” (problematic) era retrogradat, rămânând doar „onorabil” (Manolescu 2008 : 1140). Citit, însă, în rama epocii, Al. Ivasiuc face figură de reformator, încercând, la start, să nu folosească „cerneala” ei. Erau anii dezghețului, mini-liberalizarea ceauşistă îngăduia speranța unui divorț de rețetarul realismului socialist, părăsind prostituția literară (e drept, copios tarifată), aruncând la cimitirele literare maculatura anilor ’50. Bătălia pentru roman agita multe spirite. Un N. Breban, cu câteva schițe la activ („neconcludente”, mărturisea însuşi prozatorul), flutura proiecte ample, „bombastice”, visând la romane „de viziune”; absența „organului ridicolului” (dacă e să-l credem) întreținea această febră fantasmatică, trăită intens, cu o încredere nesmintită, în pofida întârzierii de destin. Am propus paralela cu autorul Îngerului de gips, un fanatic al romanului, deoarece tânărul Breban, încercând a vesteji prejudecățile curente, denunța spaima de teză. Ambii aveau drept miză proza problematică şi, în sens larg, reformarea romanului românesc. Doar că prezența cenzurii (uneori pacientă, complice chiar) întreținea veghea autocenzurii, deformând intențiile auctoriale, livrând doar ceea ce putea să „treacă”. În plus, în cazul lui Ivasiuc, trezind, prin cărțile sale, îndeosebi un interes tematic, e vorba de o sforțare epică, de un demers prozastic crispat, centrat pe un conflict „ideologizat”. Metabolismul ficțional, fructificând clişeele recurente, îşi propunea clarificarea trecutului, activând – sub cupola politicului – cuplul laşitate / curaj, într-o cazuistică repetitivă. Sub semnul întrebării active, o sintagmă dragă prozatorului maramureşean, romanele, fragilizate estetic, cu apetit speculativ şi imaginație pauperă, se înfățişează ca variante ale unei scheme obsesive şi productive, ascultând vocea imperativă a Necesității (Popa 2001 : 743), activată din „rațiuni superioare”.
Dacă în intervalul comunist romanul confiscase interesul marelui public, iar psihoza romanului încerca multe condeie, aspirația spre roman, preluată din spațiul literaturii interbelice, țintea, cu deosebire, romanul politic. Reacție firească, câtă vreme „presiunea” politicului, dincolo de brutalele ingerințe ideologice, se răsfrângea, inevitabil, în literatură. Or, Alexandru Ivasiuc ilustrează, în scurta-i carieră scriitoricească, destinul romanului politic românesc, reinventat. În treisprezece ani de activitate literară, prozatorul – un grăbit, cu frică de timp, presimțindu-şi parcă scurtimea vieții literare – chestionează existența în numele unor opțiuni etice fundamentale. Alexandru Ivasiuc e preocupat de locul abstractului în lumea modernă şi de convertirea lui în nuanță; dramatismul trăirii unor probleme „existențiale”, avalanşa violenței şi iraționalității sălbatice servesc unor demonstrații epice. Viața morală a personajului ilustrează o schemă. Romancierul, condus de spiritul geometric, pedalează pe romanescul ideii, caută „răutatea abstractului pur”, se mişcă lejer manevrând teze şi degajând, pe terenul trăirilor, semnificații. Inteligența sa speculativă, drapată în „subterfugii ideologice”, se simte bine jonglând cu idei generale.
Pentru Alexandru Ivasiuc, actualitatea, provocând lungi rememorări evaluative, înseamnă tot istorie; încât, materia romanelor sale, probând o certă vocație ideologică, este de fapt o lungă reflecție asupra istoriei. Sub un anumit unghi, Ivasiuc continuă în proza noastră pe Camil Petrescu şi Anton Holban: eroii lor sunt nişte hiperlucizi, cu patima ideilor şi obsesia analizelor infinitesimale. La Camil Petrescu, viața trebuia să confirme ideile „văzute”; eroii lui se înfruntau cu drama absolutului. Tezele morale, supuse eroziunii, fac din personajele lui Ivasiuc participanți la spectacolul confruntării mentalităților; epica e zgârcită, dar trăieşte prin febră speculativă. Oricum, intelectualismul e slujit de concretețe romanescă, salvând multe pagini de uscăciune tezistă. Negreşit, Ivasiuc nu continuă linia camilpetresciană sub aspect formal. El reorientează, în epoca postbelică, proza noastră spre intelectualism (aici e alături de G. Călinescu) şi rolul său, potrivit unor voci, ar fi fost cel al „calului troian”. Ivasiuc a înțeles că romanul modern are o natură problematică; încât, departe de a fi sedus de stil, el tulbură – observa Eugen Simion – schema conflictuală din proza noastră, decupând, ca epicentru epic, spațiul crizei, interesat de „avatarurile puterii”.
Ivasiuc (1933-1977) debuta cu schița Timbrul, tipărită în Gazeta literară (9 iulie 1964); față de alți colegi de generație, care şi-au făcut un lung rodaj publicistic, Alexandru Ivasiuc intră în literatură fără o prealabilă ucenicie, dar ca scriitor deplin format. Ivasiuc are o altă experiență culturală şi de viață, propune răspicat un program care, observăm, n-a făcut prozeliți. Din contră, mulți au manifestat opacitate la formula sa romanescă, contestată aprig. Preocupat de un realism al esențelor, urmărind dinamica interioară a ideilor, definind „marile destine”, scriitorul şi-a teoretizat viziunea; ea sună radical şi e aplicată întocmai. Proza este o întrebare constructivă aruncată lumii, întruparea unor idei. Obsesiile prozatorului sunt legate de mecanismul puterii, translate, până la Racul, în spațiul uzinal sau coborând în trecutul istoric. El are gust pentru rigoare, cultivă pregnanța ideii, urmăreşte forța ei de penetrație. La fel ca Ilie Chindriş, lectorul de istorie din Interval (1968), el caută îndărătul faptelor, legea, necesitatea. Dacă pentru eroul său contează nu amănuntul omenesc, ci determinarea obiectivă, cauzalitatea inexorabilă lipsită de pulsațiile umanului, Ivasiuc completează şi corectează viziunea. Imperiul libertății absolute este infernul; nu mai puțin, lumea necesității absolute este tot o lume infernală. Confruntarea striveşte cazul particular.
Singularitatea lui Ivasiuc nu poate fi contestată; presupusele lui modele vin, categoric, din spațiul apusean. Ivasiuc dezvoltă un tip de discurs romanesc cu dublaj eseistic, care păstrează ceva din pofta comentariului oral, dar abia procesul rememorării oferă autenticitate trăirii, salvând epicul. Eroii săi pleacă „în căutarea timpului pierdut”; Ivasiuc se înregimentează romanului post-proustian, obsedat de problema destinului, respingând falimentul moral al omului. Chinul lucid al meditației pune inteligența înaintea afectului, noțiunea în fața epitetului. Introspecția slujeşte țesutul analitic, plombând adevărurile vieții prin actualitatea şi acuitatea ideii. La miezul ideatic se ajunge prin excese teoretizante; actualist (dar în sens larg-istoric), Ivasiuc nu este şi stilist. Amânata decantare stilistică a constructorilor prozei noastre prelungeşte un lung război, ce tensionează aventura romanului autohton; dacă „romanul psihologic nu este un joc popular francez” (cum nota Al. Protopopescu), Alexandru Ivasiuc continuă linia „analiştilor” (nu întotdeauna inapți de povestire), fiind un teoretician. Ivasiuc vrea un nou roman românesc, vrea să răstoarne optica noastră despre proză. Viziunea mitică este insuficientă; prioritatea întrebării active suscită dezbaterea ancorată în prezent (ca timp complex şi mereu incomplet), respingând violent literatura metaforică. Vehemența cu care Ivasiuc se opune „literaturii cosmicului” angajează, în demonstrație, un sistem de simetrii. Scriitorul mizează pe introspecție şi conflict moral, timpul rememorat – tensionat de conflictul dintre impulsul stihinic al individului şi dialectica imanentă a istoriei – conduce spre o târzie cunoaştere de sine, încurajând dezbaterile şi dilemele individuale, prelungind criza.
Vestibul, romanul de debut (1967), era o asemenea dezbatere existențială, dezvăluind capacitate introspectivă. Adevărurile morale nu sunt imuabile, întrebările răscolitoare, nesfârşitele interogații alimentează viața insului sieşi judecător, într-un monolog epistolar, cu pagini netrimise, ca „truc automistificativ”, cum sugera D. Micu. Iluminări (1975), prin orgoliosul inflexibil Paul Achim, care îşi descoperă limitele, este tot romanul unei crize individuale. Protagonistul re-descoperă binele şi memoria; prins în cleştele unor manifestări de semn opus (exploziile subiectivității şi necesitatea ordinii), eroul lui Ivasiuc are conştiința culpei şi e măcinat de îndoială. Paul Achim rămâne „un prizonier al marelui mecanism”, într-un posibil „roman cibernetic” (cf. Cornel Ungureanu). Abstracțiunile prind chip, demonstrația lui Ivasiuc convinge; prin „cura de sine”, Paul Achim redescoperă memoria, opunându-se lui Dinoiu, cel pentru care absența memoriei este condiția supraviețuirii. Dar fără memorie nu există morală – iată concluzia fermă a prozatorului.