A plecat dintre noi, discret, așa cum îl cunoșteam, filosoful Alexandru Surdu, unul dintre ultimii cărturari care au mai pus o cărămidă la temelia cugetării românești și europene autentice. Unul dintre aceia care nu s-au lăsat influențați de ideile promovate de întemeietorii Școlii de la Frankfurt și de către discipolii acestora. Iar dacă Occidentul nu a reușit să scape teafăr, în ceea ce privește gîndirea autentică, profundă și constructivă, de atacul asupra valorilor umane fundamentale, iată că un mare filosof, născut pe plaiurile românești, a reușit să o facă cu brio.
Ultimii 30 de ani au făcut, cu adevărat, ravagii în ceea ce privește dezvoltarea și promovarea tradiției filosofice românești, care s-a străduit să mimeze, vai, cultura corectă politic a Europei și Americii, cea care nu a fost niciodată, în opinia mea, mai lipsită de valoare și repere spirituale decît în acești ultimi ani de decadență. Să însemne asta că nu mai există nici cel mai mic interes în a promova filosofia românească sau, mai degrabă, s-a instalat o seducție pentru tot ce înseamnă „noua filosofie modernă”, de la logicismul și scientismul formal cel mai înverșunat (ceea ce nu este neapărat un rău) la tot mai desele teorii și speculații în marginea geopoliticii sau politicii propriu-zise ? Răspunsul, dacă ne uităm la activitatea academicianului Alexandru Surdu, nu poate fi decît unul negativ.
Ne află acum, în mod paradoxal, într-o perioadă în care dorința (nu neapărat putința) culturii noastre de a se sincroniza cu cea a Occidentului capătă valențe neobișnuite. Autori români de cea mai bună calitate, clasici ai literaturii sau filosofiei românești au căzut într-un con de umbră, într-o uitare voită, tocmai pentru a face loc abordărilor culturii occidentale „moderne”, din care chiar noi facem parte, care mereu se confundă cu ultima fază a ceea ce propovăduiau un anarhist precum Saul Alinsky și alți admiratori ai acestuia, marcată de ceea ce se cheamă „progresism”. Numai că, în mod ciudat, progresismul acesta nu este o expresie a liberalismului ca un curent sănătos, al unei drepte umaniste democrate și creatoare, ci halucinațiile bezmetice ale unui neomarxism periculos. Mă gîndesc că pot să afirm asta ca unul care și-a riscat viața în zilele Revoluției, pe fronturile de luptă din București, de la Vitan-Bârzești la Arcul de Triumf, sau Institutul de Hematologie, în timp ce unii ipochimeni inculți dar vocali, ai zilelor noastre, nici măcar nu erau născuți, iar alții stăteau frumos în fața televizoarelor gîndindu-se cum să profite mai bine de noua libertate.
Desigur, imitația sterilă a tot ce este mai decadent în spiritul occidental contemporan ar putea avea o anumită rațiune dacă valorile autohtone ar fi fost deja puse în valoare, dacă autori de referință ai culturii românești ar fi fost cunoscuți, impuși, prezentați și valorificați la nivel internațional. Este ceea ce face acum Tribuna prin excelenta sa vizibilitate internațională (singura revistă de cultură din România cu abonamente în Germania, Franța, Italia, SUA, Canada), revistă pe care Acad. Alexandru Surdu a girat-o cu numele și scrierile sale pînă la moarte.
Este un lucru nu tocmai bun să îți blamezi propriile valori, să le ignori, în favoarea unor producții culturale recente, impuse sau nu de anumite curente ideologice, la care, nu înțeleg de ce, în lipsa probării valorii lor, încercăm cu tot dinadinsul sa achiesăm.
Academicianul Alexandru Surdu, prieten și discipol al lui Constantin Noica, a fost, se pare, unul dintre puținii intelectuali români care a mai crezut și promovat cu asiduitate valorile culturii românești, de la filosofie și pînă la literatură și etnologie.
Apare aici, credem, o mică ambiguitate. Deși s-ar putea crede că Alexandru Surdu vine în gîndirea românească pe linia lui Nae Ionescu, așa cum au făcut-o Cioran, Noica sau Eliade, opinia noastră este că el se alătură marii tradiții a culturii românești începută de Maiorescu, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ioan Petrovici și Anton Dumitriu. Sigur, aici vorbim, din nou, despre sincronizarea culturii românești cu cea occidentală, idee pe care o promova asiduu Maiorescu. Numai că, în opinia noastră, acest lucru a fost deja realizat încă la nivelul anilor 1920-1945. Să vii acum, așa cum o fac unii dintre așa-zișii discipoli ai lui Constantin Noica, preocupați mai mult de propria căpătuială și de distrugerea culturii scrise românești, și să spui că filosofia românească este ca și inexistentă, că mari scriitori români sunt numai buni de aruncat la coșul de gunoi al istoriei, că Academia Română este o instituție nefolositoare, mi se pare o mostră de infinită rea-credință, cel puțin.
Din fericire, această tendință nu a reușit să subjuge în totalitate fluxul ideilor contemporane românești, iar tot mai multă lume preocupată de fenomen realizează dimensiunea uriașă a capcanei în care a fost atrasă și canalizată cultura noastră la începutul anilor nouăzeci de tot felul de aventurieri, mai mult sau mai puțin conștienți de răul pe care îl comit cu mai multă sau mai puțină rea-credință.
Alexandru Surdu a fost unul dintre intelectualii de primă linie care a sesizat acest pericol și care, prin activitatea sa, a continuat rolul de formator, de continuator al culturii românești și al celei europene clasice. Acest fapt este atestat de multitudinea de lucrări publicate începînd cu anii nouăzeci ai secolului trecut.
O excelentă lucrare care se vrea a fi o radiografie a gîndirii filosofice românești de la Cantemir la Țuțea și Noica, intitulată Vocații filosofice românești (Ed. Academiei Române, București, 1995), vine să cuprindă întreaga paletă a preocupărilor filosofice românești, de la metafizică la logică, gnoseologie și epistemologie. Filosoful român face o adevărată pledoarie pentru scrierea filosofiei în limbile naționale, arătînd că nu doar conținutul este important pentru acest domeniu al spiritului ci și terminologia proprie, specificul limbii care dă și specificul filosofiei.
„S-ar părea că scrierea filosofiei în limbile naționale ar fi un factor secundar, important fiind conținutul scrierilor filosofice, și nu forma lor lingvistică, dar și aici intervin nuanțe care pot fi adesea esențiale. Orice filosof își discută terminologia și o preferă adesea pe cea semnificativă pentru limba națională în care scrie. Facem abstracție de faptul că, uneori, se ajunge pe această linie la formulări intraductibile.
Există însă situații, în cazul orientărilor de tip hermeneutic, cînd filosofii sunt interesați tocmai de semnificațiile cuvintelor. Or, acestea au adesea o încărcătură sentimentală inefabilă, despre care vorbea C. Noica în Rostirea filosofică românească, ceea ce face nu numai ca ele să însemne ceva în plus sau în minus pentru cunoscătorul unei anumite limbi, dar uneori să nu mai fie traductibile.
Specificul național al unei filosofii nu înlătură deci diversitatea orientativă și nici nu trasează limite rigide.”
Prin urmare, nu putem cataloga o anumită filosofie ca fiind minoră doar datorită faptului că ea nu a fost scrisă într-o limbă de circulație largă ci însuși limba poate contribui la dimensiunea novatoare a unei filosofii.
În aceeași linie a gîndirii este situată și cartea lui Alexandru Surdu Izvoare de filosofie românească (Ed. Renaissance, București, 2011), aici regăsind cercetarea izvoarelor religioase ortodoxe în perspectiva filosofiei grecești, germane sau românești. Lucrarea este construită din perspectivă hermeneutică, iar analiza unor expresii, cuvinte, proverbe, zicale românești face deliciul lectorului atent și avizat.
În aceeași perspectiva hermeneutică stă și lucrarea de „etno-filosofie”, ca sa folosim un termen mai tehnic, intitulată Drago – Betele. Povestea iubirii la români (Ed. Kron-Art, Brașov, 2015). Este o lucrare despre care chiar autorul spune că: „Am încercat, de asemenea, să cînt iubirea în versuri (nereușite însă) și s-o preschimb din dragostea de frumos, precum zicea și Platon, în dragoste de adevăr și bine, de înțelepciune din care mi-am și făcut o meserie. N-am uitat nici dragostea de țară, de trecutul nației române, de obiceiuri și credințe, despre care am scris cîte ceva pe măsura putințelor mele”.
Lucrarea nu este concepută ca un răspuns altor obiceiuri împrumutate mai nou în arealul culturii noastre, altor viziuni asupra iubiri ci, după cum mărturisește chiar autorul, pe această sărbătoare a primit-o moștenire de la părinții săi, în lunga tradiție a culturii populare românești, transmisă de milenii prin viu grai.
De altfel, într-o altă lucrare, tema este dezvoltată la modul magistral, întreaga lucrare fiind o laudatio adusă spiritului și culturii românești, pornită, din nou, de la Cantemir, cel dintîi ctitor, și ajungînd la Blaga sau la „sărbătorile” lui Vasile Băncilă.
O altă lucrare a lui Alexandru Surdu, din ciclul celor care construiesc spiritualitatea româneasca și pe care o amintim aici, este Pietre de poticnire (Ed. Ardealul, Târgu – Mureș, 2014), o altă radiografie a filosofiei și spiritualității românești care adună între coperți de carte o întreagă istorie potopitoare, de la Brâncoveanu, cel dintîi Martir, pînă la Cantemir, Spiru Haret, Eminescu, Bacovia, Blaga și Noica, Șaguna, Mircea Vulcănescu și atinge, apoi, problema Marii Uniri. În același sens se constituie și ultimele apariții din anul 2020, relative la Eminescu sau Blaga, bunăoară.
Academicianul Alexandru Surdu este unul dintre puținii intelectuali de elită ai culturii românești care a rămas credincios ideii de construcție și unitate, de valorizare și internaționalizare a spiritualității românești. De altfel, el face parte dintre puținii creatori de filosofie și nu de comentatori și autori de cărți redundante. Unică în filosofia noastră și în cea internațională este deja clasica și originala filosofie pentadică apărută pe parcursul anilor în mai multe volume, în care regretatul academician român îmbracă și dezvăluie totodată întregul spirit al filosofiei românești, europene și universale.
Integrarea noastră în evantaiul națiunilor europene trebuie făcută cu specificul nostru național și nu în lipsa acestuia. Altfel, soarta culturii românești va fi pecetluită pentru totdeauna iar românii vor fi tratați ca indivizi aculturali, lipsiți de tradiție spirituală, inferiori occidentalilor, ceea ce nu este cazul, dimpotrivă. Cu atît mai mult cu cît astăzi, cei care ne consideră astfel sunt niște sărmani fameni, lipsiți de idei, serios îndoctrinați, moștenitori ai unor culturi cîndva înfloritoare.
Academia Română prin Alexandru Surdu dă un puternic semnal în acest sens. Mărturie stă întreaga operă a lui Alexandru Surdu și ultimele contribuții ale Domniei Sale publicate în Tribuna din 16 decembrie 2020. La numai cîteva zile de cînd o soartă nemiloasă a decis să ni-l răpească.

P.S. Acest articol îndeplinește toate cerințele legale și constituționale aflate în vigoare. S-ar putea ca unor fanatici ai corectitudinii politice să nu le convină opiniile mai sus exprimate. În acest caz, atrag atenția că orice fel de acțiuni menite să profaneze memoria maestrului și prietenului nostru vor fi tranșate în instanța de judecată, locul unde, datorită profesiei, mi-am petrecut ceva timp din viață.