Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Alexandru Surdu – pledoarie pentru o reconstrucție a spiritualității românești

Alexandru Surdu – pledoarie pentru o reconstrucție a spiritualității românești

Ultimii 27 de ani au făcut, cu adevărat, ravagii în ceea ce privește dezvoltarea și promovarea tradiției filosofice românești. Să însemne asta că nu mai există nici cel mai mic interes în a promova filosofia românească sau, mai degrabă, s-a instalat o seducție pentru tot ce înseamnă „noua filosofie modernă” de la logicismul cel mai înverșunat (ceea ce nu este neapărat un rău) la tot mai desele teorii și speculații în marginea geopoliticii sau politicii propriu-zise ? Răspunsul, dacă ne uităm la activitatea academicianului Alexandru Surdu,
nu poate fi decît unul negativ, acest interes încă există!
Ne află acum, în mod paradoxal, într-o perioadă în care dorința (nu neapărat putința) culturii noastre de a se sincroniza cu cea a occidentului capată valențe neobișnuite. Autori români de cea mai bună calitate, clasici ai literaturii sau filosofiei românești au căzut într-un con de umbră, într-o uitare voită, tocmai pentru a face loc abordărilor culturii occidentale „moderne”, din care chiar noi facem parte, care mereu se confundă cu ultima fază a liberalismului marcată de ceea ce se cheamă „progresism”.
Desigur, acest lucru ar putea avea o anumită rațiune dacă valorile autohtone ar fi deja puse în valoare, dacă autori de referință ai culturii românești ar fi fost cunoscuți, impuși, prezentați și valorificați la nivel internațional.
Este un lucru nu tocmai bun să îți blamezi propriile valori, să le ignori, în favoarea unor producții culturale recente, impuse sau nu de anumite curente ideologice, la care, nu înțeleg de ce, în lipsa probării valorii lor, încercăm cu tot dinadinsul sa achiesăm.
Academicianul Alexandru Surdu, prieten și, oarecum, discipol al lui Constantin Noica este, se pare, unul dintre puținii intelectuali români care mai crede și promovează cu asiduitate valorile culturii românești, de la filosofie și pînă la literatură și etnologie.
Apare aici, credem, o mică ambiguitate. Desi s-ar putea crede că Alexandru Surdu vine în gîndirea românească pe linia lui Nae Ionescu, așa cum au făcut-o Cioran, Noica sau Eliade, opinia noastră este că el se alătură marii tradiții a culturii românești începută de Maiorescu, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Ioan Petrovici și Anton Dumitriu. Sigur, aici vorbim, din nou, despre sincronizarea culturii românești cu cea occidentală, idee pe care o promova asiduu Maiorescu. Numai că, în opinia noatră, acest lucru a fost deja realizat încă la nivelul anilor 1920-1945. Să vii acum, așa cum o fac unii dintre așa-zișii discipoli ai lui Constantin Noica, preocupați mai mult de propria căpătuială și de distrugerea culturii scrise românești și să spui că filosofia românească este ca și inexistentă, că mari scriitori români sunt numai buni de aruncat la coșul de gunoi al istoriei, mi se pare o mostră de infinită reacredință, cel puțin.
Din fericire, această tendință nu a reușit să subjuge în totalitate fluxul ideilor contemporane românești iar tot mai multă lume preocupată de fenomen realizează dimensiunea uriașă a capcanei în care a fost atrasă și canalizată cultura noastră la începutul anilor nouăzeci de tot felul de aventurieri mai mult sau mai puțin conștienți de răul pe care îl comit cu mai multă sau mai puțină rea-credință.
Alexandu Surdu este unul dintre intelectualii de „primă linie” care a sesizat acest pericol și care, prin activitatea sa, a continuat rolul de formator, de continuator al culturii românești. Acest fapt este atestat de multitudinea de lucrări publicate începînd cu anii nouăzeci ai secolului trecut.
O excelentă lucrare care se vrea a fi o radiografie a gîndirii filosofice românești de la Cantemir la Țuțea și Noica, intitulată Vocații filosofice românești (Ed. Academiei Române, București, 1995) vine să cuprină întreaga paletă a preocupărilor filosofice românești, de la metafizică la logică, gnoseologie și epistemologie. Filosoful român face o adevărată pledoarie pentru scrierea filosofiei în limbile naționale, arătînd că nu doar conținutul este important pentru acest domeniu al spiritului ci și terminologia proprie, sfecificul limbii care dă și specificul filosofiei.
„S-ar părea că scrierea filosofiei în limbile naționale ar fi un factor secundar, important fiind conținutul scrierilor filosofice, și nu forma lor lingvistică. dar și aici intervin nuanțe care pot fi adesea esențiale. Orice filosof își discută terminologia și o preferă adesea pe cea semnificativă pentru limba națională în care scrie. Facem abstracție de faptul că, uneori se ajunge pe această linie la formulări intraductibile. Există însă situații, în cazul orientărilor de tip hermeneutic, cînd filosofii sunt interesați tocmai de semnificațiile cuvintelor. Or, acestea au adesea o încărcătură sentimentală inefabilă, despre care vorbea C. Noica în Rostirea filosofică românească, ceea ce face nu numai ca ele să însemne ceva în plus sau în minus pentru cunoscătorul unei anumite limbi, dar uneori să nu mai fie traductibile.
Specificul național al unei filosofii nu înlătură deci diversitatea orientativă și nici nu trasează limite rigide.”
Prin urmare, nu putem cataloga o anumită filosofie ca fiind minoră doar datorită faptului că ea nu a fost scrisă într-o limbă de circulație largă ci însuși limba poate contribui la dimensiunea novatoare a unei filosofii.
În aceeași linie a gîndirii este situată și cartea lui Alexandru Surdu Izvoare de filosofie românească (Ed. Renaissance, București, 2011) aici regăsind ceretarea izvoarelor religioase ortodoxe în perspectiva filosofiei grecești, germane sau românești. Lucrarea este construită din perpectivă hermeneutică iar analiza unor expresii, cuvinte, proverbe, zicale, românești face deliciul lectorului atent și avizat.
În aceeași perspectiva hermeneutică stă și lucrarea de „etno-filosofie” , ca sa folosim un termen mai tehnic, intitulată Drago – Betele. Povestea iubirii la români (Ed. Kron-Art, Brașov, 2015). Este o lucrare despre care chiar autorul spune că: „Am încercat, de asemenea, să cînt iubirea în versuri (nereușite însă) și s-o preschimb din dragostea de frumos, precum zicea și Platon, în dragoste de adevăr și bine, de înțelepciune din care mi-am și făcut o meserie. N-am uitat nici dragostea de țară, de trecutul nației române, de obiceiuri și credințe, despre care am scris cîte ceva pe măsura putințelor mele”.
Lucrarea nu este concepută ca un răspuns altor obiceiuri împrumutate mai nou în arealul culturii noastre, altor viziuni asupra iubiri ci, după cum mărturisește chiar autorul, această sărbătoare a primit-o moștenire de la parinții săi, în lunga tradiție a culturii populare romînești transmisă de milenii prin viu grai.
Dealtfel, într-o altă lucrare1, tema este dezvoltată la modul magistral, dealtfel întreaga lucrae fiind o laudatio adusă spiritului și culturii romînești, pornită, din nou, de la Cantemir, cel dinîi ctitor, și ajungînd la Blaga sau la „sărbătorile” lui Vasile Băncilă.
O ultimă lucrare a lui Alexandru Surdu din ciclul celor care reconstruiesc spiritualitatea româneasca și pe care o aminim aici este Pietre de poticnire, (Ed. Ardealul, Târgu – Mureș, 2014) și care este o altă radiografie a filosofiei și spiritualității românești care adună între coperți de carte o întreagă istorie potopitoare de la Brâncoveanu, cel dintîi Martir, pînă la Cantemir, Spiru Haret, Eminescu, Bacovia Blaga și Noica, Șaguna, Mircea Vulcănescu și atinge, apoi, problema Marii Uniri.
Academicianul Alexandu Surdu este unul dintre puținii intelectuali de elită ai culturii românești care a rămas credincios ideii de construcție și unitate, de valorizare și internaționalizare a spiritualității românești.
Integrarea noastră în evantaiul națiunilor europene trebuie făcută cu specificul nostru național și nu în lipsa acestuia. Altfel, soarta culturii românești va fi pecetluită pentru totdeauna iar românii vor fi tratați ca indivizi aculturali, lipsiți de tradiție spirituală, ceea ce nu este cazul.
Academia Romănă prin vicepreședintele ei Alexandru Surdu dă un puternic semnal în acest sens. Mărturie stă întreaga operă a lui Alexandru Surdu și frumoasa carte dedicată acestuia la împlinirea unei frumoase vîrste. O carte care face elogiul spiritualității românești, nu doar autorului.

Notă
1 Alexandru Surdu, A sufletului românesc cinstire, București, Ed. Renaissance, 2011.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg