Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

“Alfabestiar” de Mihaela Malea Stroe

“Alfabestiar”  de Mihaela Malea Stroe

Noul volum intitulat Alfabestiar al Mihaelei Malea Stroe (Editura Eikon, București, 2020) marchează o schimbare considerabilă, chiar radicală de paradigmă, în ceea ce priveste discursul liric al autoarei. Aceasta pare să se retragă dintr-un imaginar spiritualizant, luminos, prin prezența iubirii ca singura șansă a ființei de a se mântui, pentru a da viață unui univers fără îngrădire al cuvintelor, chemate sau trimise să deconspire tarele sociale ale lumii întregi și să le vindece. După cum afirmă și exegetul A.I.Brumaru, scriitoarea brașoveană se reinventează, înflorind altfel cu acest Alfabestiar, un joc lexical seducător, de poeme-șiraguri-de-mărgele cu literele alfabetului, de la A la Z. Ceea ce se păstrează totuși din volumele anterioare este valența doxologică a scriiturii, un drum spre Lumină pornind de la umbrele noastre (Cristian Muntean), citită ca încercare de a împlini o misiune înaltă, ca dat al Creatorului. Cuvintele, cu vizibile rădăcini în Cuvântul primordial, divin, sunt cele care divulgă, acuză și cer imperios o întoarcere a omului la echililibru, prin credință. Este un o carte de poezie în care fiecare literă are propriul poem, țesut neobișnuit, din vocabule care încep cu litera respectivă, susținând, astfel, structura tematică și contribuind la clădirea unui îndemn adresat umanității.
Fără îndoială, Alfabestiar este o culegere de poeme inedite, unice în literatura română, din cel puțin trei puncte de vedere. În primul rând, poeziile transmit un mesaj imperativ tulburător deoarece, prin utilizarea unor cuvinte puternice, pline de duhul adevărului, se deschid zone cangrenate ale realității, zone puturoase, îngrozitor de vii, halucinante, ce reclamă nevoia de grabnică vindecare. În acest sens, fiecare poem sondează noi umbre abisale, chiar întunericul indicibil al ființei umane, angajată orbește parcă într-un teribil proces de autodistrugere. După această descoperire a răului proteic, răspândit în n variante și forme, pe întreg pământul, urmează soluțiile menite a salva omenirea, la îndemâna fiecărui individ, întrucât conștientizarea greșelii și hotărârea de a renunța la ea, reprezintă un prim pas spre acceptarea binelui. Căile de regăsire a drumului bun sunt marcate la finalul fiecărui text, în puține sintagme, esențiale însă și incontestabile. În al doilea rând, textele aduc la lumină un imperiu al cuvintelor, unele uitate, altele ignorate, nu puține izgonite din cotidian, cauza fiind prea puternica lor capacitate de dezvăluire a adevărului. Avem de-a face cu un veritabil bestiar lexical, o acrobatică a cuvintelor (Hans Bergel) înviate parcă din străvechime, cu har și cu dar, convocate să limpezescă, să purifice, să salveze. Lectura acestor texte nu este o activitate comodă, relaxantă, pentru că fiecare poem te doare, în adevăratul sens al cuvântului, căci nimeni nu poate arunca cu piatra. Și nu de puține ori, pentru a rezolva ecuația sensului, trebuie să avem la îndemână un dicționar, lexeme precum alduitei, biștari, copârșeu, doască, fistule, ghizdavi, hultan, kenotron etc., situându-se în afara uzului curent. În al treilea, dar nu în ultimul rând, asocierile neașteptate de cuvinte articulează metafore nemaîntâlnite, personificări năucitoare care concretizează o stilistică avangardistă, menită parcă să recalifice capacitatea expresivă a cuvintelor exilate, realizare similară celei argheziene din Flori de mucigai, aceste asocieri culminând cu o explozie semantică imposibil de elucidat la o primă lectură.
De pildă, dacă literei A îi este repartizat rolul de mesager al hotărârii divine, în sensul divulgării armistițiului, aventura încheindu-se cu îndemnul la ascultare (Acum ascultați!/Amuțind, ascultați atent alăutele astrelor!/ Atotputernicia Atotțiitorului), sunetul B aduce în prim-plan cuvinte-cheie dintr-o lume blestemată, amenințată să se scufunde prin desacralizare: Burnițează./ Brumele Brumarului blestemă./ Boncăluiesc buruienile. Bocesc bălăriile./ Bordeluri. Bizarerii. Bulimie. Buluceală. Bâlbe./ Blasfemii. Baștani bastarzi. Biștari. Bufonerii./ Bogătași burtoși, blazați, bârfesc./ Blufează, bombănind blegos./ Bubuie bagdadia birtului beizadelei/ Belzebut Bifrons./ Bașbuzucii bancheri, benchetuind,/ Bagatelizează bravura Bogdanilor. După cum se observă, sunt cuvinte dure, pestrițe, sumbre, colțuroase prin care se devoalează un univers lipsit de sensibilitate, în fața căruia binele și frumosul se prăvălesc fără nicio șansă. Burnițează, verbul care deschide poemul lui B, sugerează imaginea tulbure a lumii amenințată să se descompună, cu apele amestecate într-un continuu și nestatornic zbucium. Soluția regăsirii echilibrului, ca în cazul fiecărui poem, este prefigurată la finalul său: Blazonul. Boboteaza. Botezul! Litera C se află sub semnul căutării: Căutăm consecvent cercuri concentrice,/ Calamități controlabile, comedii, colocvii colcăitoare,/ Cazinouri, capricii, clovni, cosmetice călătorii./ Căutăm… celebritate calpă, confetti cenușii,/ Crăiești creițari, contorsionate crengi,/ Circ circumscris căderii, celule centripeto-centrifuge,/ Carantinări – ciudate cetacee! Printre nenumărate abateri de la normalitate, pe care contemporaneitatea le invocă drept norme, D-ul divulgă desuetudinea dragostei, digitalizarea excesivă, dezavuarea Decalogului, desfigurarea decenței diagonalei, finalizând cu amendarea dependenței de drogul distracției sau al modei de a distribui diplome decorative derbedeilor, Decantând… dubioase dosare!/ Dezbinăm, degradăm, derutăm, des-ființăm. În aceeași manieră, dezvăluirile continuă până la litera Z, al cărei orizont se deschide cu zgomotul difuz al zarvei și se încheie cu substantivul vechi zapis, sensul lui trimițând irevocabil la Testament, și nu unul oarecare: Zarvă. Zaveră. Zdrăngăneală./ Zaiafet zbanghiu!/ Zgurele Zonei… Zoster./ Zumzăim zgomotos, zombi zurbagii,/ Zărghiți zmei zilieri, zgripțuroi zevzeci./ Zapăm zacuștile zvonurilor, zemuiala ziariștilor./ Zațul zgârceniei, zerul zavragiilor./ Zălud zorind,/ Zugrăvim zodiile zădărniciei,/ Zăgăzuim zvâcnetul zoriorilor zilei./ Zăduful zvântă zicerile ziditoare.
Energia ce a pus în mișcare această veritabilă armată de cuvinte grele, unele bolovănoase, derivă din neconcordanța gravă dintre convingerile intime, puternic interiorizate ale ființei creatoare și principiile absurde, contorsionate, delirante ce guvernează mersul autodistructiv al lumii. O combustie îndelung acumulată s-a revărsat, precum lava unui vulcan, anulând toate barierele, la îndemnul Conștiinței, văzută ca instanță superioară de origine divină. Chiar din incipitul textului, transpare o revoltă suficient de bine strunită, încât să nu degenereze în acuzații, convertită, mai degrabă, într-un îndemn. Dacă în secvența dedicată lui A, asistăm la o disociere clară între eul creator și ceilalți, argumentul fiind suita de verbe la persoana a II-a (ați adunat, aruncați, aveți, ascultați), începând cu litera B, se observă o identificare absolută cu „interlocutorii”. Treptat, pe măsură ce în „scenă” se îngrămădesc cuvinte care demască ipocrizia, impostura, viclenia, violența, puterea viciului, umilirea, trufia, traficanții, sexualizarea sentimentelor, trădarea, parșivenia, mutilarea, apar, ca trăiri ale eului poetic, teama, neliniștea, uimirea, fiecare stare fiind dictată de imaginarul inaugurat ca fidelă oglindă a lumii: Umblă uluiți ursarii umanității…/ Unde-i urdinișul ursitoarelor?/ Unde urbea urgisiților? Urzicătura umorului?/ Unisonul uimirilor?/ Ugerul Ursei? Uiumul Ulpiei? Ulița utopiei?/ Unde ucazul uncheșilor uranieni?/ Unde Ulyse? Umărul Upanișadelor?/ Unde unghiul-ungherul Utreniei?/ „Umezeală! Urlete! Urzeală! Uragan! Ușchiala!”,/ Uguiesc uliii-ulani… „Unde-s utilele umbrele?”/ Ultimatum:/ Uite uvertura-uverturilor!/ „Ușile! Ușile!”… Ca o luminiță la capătul tunelului, salvarea pare a veni exact din această uvertură a uverturilor, întrupându-se, așadar, și și nădejdea. Trecerea de la formula enunțiativă, la interogativ sau exclamativ, este relevantă în sensul modificării registrului afectiv dominant, cu rol decisiv în amplificarea tensiunii lirice. De cele mai multe ori expresia este atât de densă și vie, urâtul și boala devin atat de prezente, încât e necesară o pauză de respirație.
Experiment literar sau nu, ingenioasă experiență (ca pariu lexical), probabil fără repetiție (Adrian Dinu Răchieru), cartea Mihaelei Malea Stroe nu poate să lipsească din colecția iubitorilor de poezie, cu atât mai mult cu cât are o valoare artistică, literară și culturală indiscutabilă, atribute la care au contribuit, fără îndoială, cu profesionalism, atât Horia Țigănuș, cel care a realizat coperta și desenele deosebit de sugestive, răspândite generos în volum, ca o prefigurare imagistică a sensurilor, cât și Editura Eikon, neobosit promotor al cărții și al culturii.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg