Înrudite cu efectul de biliard prin caracterul lor aleator, traumatismele morale şi decepțiile împănează istoria literară. Ele sunt, în mod paradoxal, mai productive artistic decât calmul plat al vieții „normale”.
Notele sumbre, câteodată melancolice, sunt marca operei lui Charles d’Orléans. Nepot de rege, Charles avea totul pentru a fi un prinț fericit. Dar la bătălia de la Azincourt din 1415, poetul cade prizonier la englezi care, după obiceiul epocii și al briganzilor dintotdeauna, sunt dispuşi să-i redea libertatea contra unei răscumpărări exorbitante. Soarta însă se înverşunează împotriva lui. Reunirea unei sume atât de astronomice necesitând câțiva ani, hazardul face că apropiații lui care acționau în acest sens dispar unul după altul: a doua soție murise, socrul său, puternicul conte Bernard d’Armagnac este asasinat în 1418 iar fratele său cadet moare la rândul lui în 1420. Aşa se face că Charles va aștepta în temniță douăzeci și cinci de ani, timpul necesar pentru ca enorma sumă de bani să fie reunită. În mod paradoxal, în imposibilitatea de a se livra la activitățile obişnuite ale unui senior – vânătoarea şi războiul -, această perioadă este o perioadă fecundă pentru el de reflecție şi creație. Un mare poet al secolului, rămas celebru pentru rondelurile sale de o diafană gingăşie, s-a născut între pereții sumbri ai unei fortărețe. Dacă n-ar fi fost întemnițat în Anglia atâta amar de vreme, Franța ar fi fost lipsită de unul dintre cei mai melancolici poeți ai Renaşterii. Se ascunde oare un sens filosofic privind ambiguitatea lumii în spatele faptului că ceea ce diminuează valoarea existenței se vădeste propice pentru creație care la rândul ei îmbogățește viața interioară (a lui şi a posterității) !? Un fel de principiu al vaselor comunicante la creatorii întemnițați.
Istoria literelor abundă în situații în care o decepție sau un traumatism se exorcizează printr-o operă. Pierderea fiicei lui, Didina (Leopoldina), „scumpul cap sfânt”1, înecată în Sena împreună cu soțul ei, Charles, în septembrie 1843, a constituit pentru Victor Hugo un traumatism care i-a smuls versurile sumbre ale Contemplărilor şi Mizerabilii, roman ieşit din şocul moral al evenimentului şi din suferință 2. Aceeași pierdere, a fiicei lui, Iulia, la numai 17 ani, a transformat radical personalitatea lui B. P. Hașdeu. Dintr-un savant metodic, rațional, devine un fantast care organizează ședințe de spiritism în speranța de a putea comunica cu ființa pe care soarta i-o răpise atât de brutal.
Dacă Hamlet, concrețiune a traumatismului produs de moartea unicului său fiu, Hamnet, este redactat nu în 1600 ci în 1601, cum susțin unii istorici literari, un al doilea traumatism se suprapune în sufletul lui Shakespeare peste cel inițial. Tânărul conte de Essex, Robert Devereux, fost favorit al Elisabetei I, este acuzat de complot contra reginei şi decapitat pe 25 februarie 1601. Printre oamenii din anturajul său, o parte l-au urmat pe eşafod, alții precum contele de Southampton „protector, prieten şi poate amant al lui Shakespeare” (Greenblatt 2016, 412) sunt întemnițați iar destinul lor politic este stopat sec. Înainte însă de eşecul „insurecției”, conjurații veniseră în secret să ceară reprezentanților Companiei de teatru a lordului șambelan, Augustine Phillips şi Shakespeare însuși, să joace Richard II al lui Shakespeare în care regele este detronat şi închis, pentru a sensibiliza opinia publică londoneză la ideea unei rebeliuni victorioase şi să-şi dea curaj lor înşile. Conjurații le oferă în plus 40 de şilingi, sumă importantă, pentru a compensa lipsa de rentabilitate a piesei, abandonată anterior din acest motiv. Faptul este ventilat iar magistrații londonezi o convoacă pe Augustine Phillips în audiență. Phillips, abilă, parvine să-i convingă pe magistrați că actorii nu știau nimic despre planurile conjuraților şi se lăsaseră convinşi de cei patruzeci de şilingi. Shakespeare își dă seama că se angajaseră pe un teren extrem de periculos iar aceasta nu face decât să-i sporească angoasele. Dar, în mod curios, în loc de a aştepta ca lucrurile să se taseze, el pune în scenă Hamlet care nu este foarte diferit ca subiect de Richard al II-lea, dar este mai politică şi mai virulentă. În Hamlet regele este mai întâi trădat, apoi o insurecție populară invadează palatul, iar regele uzurpator este ucis şi nu este detronat ca în Richard al II-lea. Este limpede că Hamlet are ca motivație poate disperarea lui Shakespeare care îl făcea să-şi depășească aprehensiunile de până atunci şi, poate, un anume sentiment antiregalist născut odată cu întemnițarea lui Southampton.
Alteori contrarietățile textogene ale scriitorilor sunt mai futile. Îndrăgostit de ducesa de Castries, văduvă a prințului Victor de Metternich, pe care o însoțește în 1832 într-o călătorie la Aix-les-Bains iar apoi la Geneva, Balzac, fustangiu emerit, nu reuşeşte să obțină decât prietenia nobilei dame, credincioasă memoriei defunctului ei soț. Amorul propriu rănit şi fustrația îl împing pe Balzac să se defuleze scriind Ducesa de Langeais (1834). Exemplu tipic de biografem axat pe o decepție.
Câteodată biografemul poate consista într-un fenomen de ordin pur psihologic, fără un eveniment traumatizant ca factor declanşator. Într-o bună zi de iunie, către prânz, plimbându-se pe străzile unui oraș de provincie din România pe când avea 17 – 18 ani, Eugène Ionesco are impresia că lumea reală se îndepărtează de el şi că plonjeazã într-o altă lume, care îi corespundea mai bine, mai luminoasă. Lătrăturile câinilor, parcă înăbușite, i se par melodioase, cerul devine dens, lumina palpabilă, casele dobândesc o strălucire neobişnuită, iar lenjeria întinsă la uscat în curțile caselor se metamorfozează în stindarde sau oriflame. Gravitația dispăruse, iar Eugène parcă eliberat de a avansa cu paşi mari, aproape în salturi, traversat de o euforie intensă dublată de impresia de a fi înțeles ceva fundamental. Fenomenul a durat 3 – 4 minute după care lumea a recăzut în realitatea ei ordinară. Experiența i-a declanşat însă geneza piesei Tueur sans gages.
Emil Cioran trăiește însă, la începuturile vieții lui pariziene, o imersiune într-o lume negativă pentru el Ajuns în oraşul lumină în 1937, Emil Cioran, originar dintr-un sat patriarhal din Transilvania, este traumatizat de furnicarul anonim al metropolei de pe Sena. Devenit transparent, invizibil, fără identitate, sentimentul de metec dezrădăcinat pe care îl comunică prietenului Constantin Noica într-o celebră scrisoare este terifiant. Experiența suscită două interogații. A fost oare imersiunea într-un mediu la antipodul aşteptărilor sale şi teribila decepție care îl răvăşea de rău augur pentru destinul său literar aşa cum s-ar putea crede? A doua interogație: societatea umană poate ea atinge idealul, cu anularea tuturor contradicțiilor pe care au dorit-o toți utopiştii de la sfântul Augustin (Cetatea idealã) la Marx? Dacă răspunsul la a doua chestiune este în mod clar negativ, cel la prima chestiune este în mod paradoxal pozitiv. Asupra lui Cioran, „căderea” din paradisul imaginar al Rãşinarilor, satul copilăriei din Transilvania, care îi impregna inconştientul, a produs efectul unui duş rece stimulându-i la paroxism forțele creatoare. Parisul, oraşul care i-a făcut cunoscută experiența anonimatului, a izolării, a alienării, a mizeriei şi declasării, a hrănit ceea ce era deja motorul creației sale: starea de rău existențial. Din ea trage o furie, o tensiune explosivă, o energie susceptibilă de a-l transporta pe „culmile disperării” şi la limitele propriei ființe.
Sărăcia şi anonimatul devin la Paris axe ale esteticii cioraniene. Pentru a crea o operă veritabilă, premisa necesară pentru el este de a fi suferit, de a deveni un fel de sfânt modern. „[…] o suferință de toate momentele, o suferință monstruoasă şi prelungită le-a revelat [sfinților n.n.] un univers nebănuit pentru comunul muritorilor. Ea le-a ascuțit şi făcut să se maturizeze cum n-ar reuşi o întreagă viață umplută de meditații la un om nromal” (1995a, Le Livre des leurres, p.127).
Rolul negativ al furnicarului parizian va fi valabil într-o primă fază pentru că într-o a doua Parisul se va transforma într-o ființă vie, un interlocutor a cărui opulență culturală, de sens, îl vor ataşa definitiv la o francitate inițial detestată.
Pare straniu, dar nu viața aşezată, comun burgheză, fără nor pe firmament la care toată lumea aspiră este puternic textogenă ci mai degrabă versantul negru, suferința, decepțiile, frustrația, efortul intens de a ieși din situații inextricabile. Ne putem întreba dacă generoasa doleanță devenită loc comun „vreau ca descendenții mei să trăiască mai bine decât mine și să nu înfrunte aceleași dificultăți” nu este semnul premonitor al declinului personalității și odată cu ea a societății. Căci inteligența, caracterul, calitățile umane se forjează în confruntarea cu dificultățile. Ele sunt constructive, revelatoare ale naturii indivizilor şi îmbrățișează adevărul.

 

 

Note
1 Fr. «la chère tête sacrée».
2 A se vedea Florence Colombani, Je ne puis demeurer loin de toi plus longtemps… Léopoldine Hugo et son père, Grasset et Fasquelle, Paris, 2010. Lucru straniu, în aceeaşi vară 1843, Hugo întreprinde un Voyage vers les Pyrénees împreună cu Juliette Drouet. Ajunși la lacul Gaube, Hugo este întristat dincolo de rezonabil, de monumentul ridicat în memoria a doi tineri englezi a căror barcă se răsturnase în apele glaciale ale lacului. Pe drumul de întoarcere spre Paris, într-o cafenea din Rochefort, Hugo citeşte într-o gazetă despre moartea în circumstanțe identice cu cele ale celor doi englezi a fiicei sale Léopoldine şi a soțului ei, Vacquerie. Voyage vers les Pyrenées va rămâne neterminat şi nu va apărea în timpul vieții lui Hugo.