La vârsta la care poeţii se apucă să scrie proză, prozatorul Ştefan Damian s-a apucat să scrie poezie, fără să abandoneze în întregime uneltele prozatorului, fireşte. Cu ele mai contribuie şi la ţesătura poemului. Poate că este o consecinţă a frecventelor contacte cu poezia italiană, realizând traduceri şi comentarii substanţiale, ceea ce pune în evidenţă şi abilităţile lui de eseist şi comentator al fenomenelor literare majore, precum poezia în Renaşterea italiană, despre care a scris. Fapt e că de la volumul de debut în proză Portrete de familie (1977), girat de D.R. Popescu, Ştefan Damian a parcurs cu perseverenţă de vajnic slujitor al condeiului structuri literare şi genuri afine temperamentului său artistic, avântat să cuprindă necuprinsul formelor de manifestare ale limbajului. Asta l-a situat mereu „între linii” diferite de canon literar, afirmându-şi dezinvolt disponibilităţile de abordare a demersului scriitoricesc. La fapt de seară, în fraze pătrunse de o deconcertantă densitate semantică, poetul travestit în şofer notează transfigurat „că viaţa întreagă a fost parcată/ între linii” marcate cu albul versurilor, oferindu-şi pentru această ispravă „punctaj maxim”. E o sinteză inserată concluziv la finalul volumului Între linii (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020).
„Hărţuirea textuală” la care ne invită Ştefan Damian în acest volum are în vedere cultul alterităţii, folosit ca dorinţă evidentă de obiectivare a lirismului, oglindind distanţarea de afect, de subiectivismul lânced, desuet, conturând un eu liric cât se poate de detaşat de mâna care manevrează cuvântul. De aceea poemul e în egală măsură prieten şi duşman: „De multe ori am privit poemul/ ca pe un duşman înfierbântat (…) Numai mai târziu am descoperit/ că era singurul prieten” (Poemul). Plutirea în alteritate converteşte sentimentalismul în concept şi retorism sibilinic, derulat ca preţioase consemnări despre lume şi viaţă ale celui ce se simte apăsat şi trăieşte „cu sentimentul singurătăţii pe umăr”. Semne ale acestei dedublări inoculează un adânc sentiment de tristeţe metafizică, alăturarea fiind explicită uneori: „bariera dintre tine şi tine”, „locuiesc alături de mine”. Rare sunt ieşirile în social, panoramând critic sentimentul neimplicării în Naţională. Poetul nu promovează biografismul decât incidental: „Veneam din adâncul cel mai adânc al câmpiei” (Origine). Ponderea adjectivului şi a oximoronului dă dimensiunea unui demers liric încărcat de simboluri şocante, ţintind spre vertijul baroc al semnificaţiilor profunde. O adevărată degringoladă a realului („o lume lipsită de sens”) e prinsă în cuvinte de un radicalism expresiv nebănuit, depresiv adesea, fără să facă prea mult loc descriptivismului inocent: „viaţă uzată, străzi poluate”, „bătălii pierdute câştigate”, „să mă bucur întristat de viaţă”, „condiţia de tren părăsit”; iată, sunt câteva exemple de înceţoşare a viziunii, căci el, poetul părăsit de divinaţie, se luptă cu formele carnavaleşti aplicate constant realităţii dubitative: „Vorbeşti tot mai puţin despre ceaţă/ chiar dacă iluminează tot îţi întunecă vederea./ Şi ea/ vederea/ a îmbătrânit/ nu mai suportă/ să se lupte încontinuu/ cu ceaţa.” (Ceaţa).
Aş fi gata să-l numesc pe Ştefan Damian un poet al dimineţilor revigorante, dacă vizionarismul lui din acest volum n-ar fi atins de umbra degenerescenţelor târzii, tragice, îmbrăcate în tropi de o stridenţă sfidătoare, animând compensativ, în discurs sever, reversibil, inanimatul („vară curajoasă”, pivniţă lacomă”). Dimineţile înscrise în poeme revarsă belşug de imagini vaporoase, tonice, transcrise în acelaşi balans al disimulării: „Dimineaţa i se aşeza ca o coroană regală pe cap./ Simţea sub platoşa ei/ încrederea că în ceasurile următoare/ pe străzi/ nimeni n-o să-l atingă.” (Vârste). Sunt semnele unui lirism întors la matca fabulaţiilor genuine.