Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Am considerat dintotdeauna că succesul e o mare obligație”

„Am considerat dintotdeauna că succesul e o mare obligație”

 

Nicu Alifantis este unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți cântăreți români. Deopotrivă muzician (compune muzică folk și muzică de teatru), actor și poet, Nicu Alifantis împlinește, pe 31 mai a.c., 64 de ani de viață și, tot în acest an, 45 de ani de carieră! Muzica lui a îmbogățit iubirea câtorva generații de tineri pentru că, asemeni marilor poeme, cântecele sale nu îmbătrânesc. Anii de carieră au fost, de curând, marcați prin apariția unui volum-bornă: 45 Poeme la întâmplare. Acest nou volum, care urmează celorlalte patru de până acum (Scrisori nedesfăcute, Mozaic, Dicționarul lui Alifantis și FaceCarte), bucurându-se de o prefață de Alex Ștefănescu, este alcătuit din 45 de poeme (scrise în perioada 2014-2018) dublate de tot atâtea desene semnate de Răzvan Luscov. Am vorbit cu acest mare artist despre ce înseamnă, ce adună, acestă vârstă, despre Brăila natală și Dunăre, despre carieră și debut și despre noua sa carte.

 

Laurențiu-Ciprian Tudor: – Nichita Stănescu spunea că fiecare este ceea ce își aduce aminte despre sine că este. Ce își aduce aminte Nicu Alifantis despre sine? Ce este dincolo de ce știe cam toată lumea?

Nicu Alifantis: – Lungul film alb-negru al primilor mei ani capătă uneori pete de culoare când îmi vin în minte părinții Evdocsia și Menelaus, fratele Cristinel, cățelul Ghiocel, bunicii Despina, Vergilia și Hristu, nașii Marianti, Nicu și Lala – fata lor, tanti Lica, unchiul Sami, vărul Leon, tanti Ida și tanti Titi, verișoara Alina, unchiul Tase, Tanti Marioara și unchiul Jean, casa copilăriei de pe strada Albiei nr. 4, familia Catrava, Puiu Catrava, Tase Șchiopu’, geamgiii, iaurgiii, gunoierii ambulanți, iernile, doctorul Țilică, Stavru și Lilica, Dunărea înghețată, lupii, trăsurile, mașinile Pobeda, crâșma lui Arion, lăutarul Afloarei, Dunărea, Brăila și iarăși Dunărea, și, mereu Brăila…
– Pe 31 mai 2018 împlinești o frumoasă vârstă: 64 de ani! Cum se vede această viață privind în urmă? Care este mesajul pe care această viață îl transmite?
– Un prieten avea o vorbă: cum că după cincizeci de ani fiecare an în plus e o performanță… Sau, ca să mă leg și mai tare de Brăila despre care am vorbit mai înainte, unde sportul național e joacul de table, 6-4 poartă-n casă! Lăsând gluma la o parte, cred că orice vârsă e frumoasă, dar și mai tare cred că viața în sine e frumoasă și că merită trăită la intensitate maximă. Eu așa am făcut și zău dacă-mi pare rău. Am trăit fiecare clipă din plin, m-am agățat cu disperare de orice șansă pe care mi-a dat-o viața cu generozitate și m-am bucurat din plin de tot ce mi-a fost dat. Viața însăși e un mesaj pentru fiecare dintre noi.
– Tot în acest an sărbătorești 45 de ani de carieră, o cifră uluitoare! Asta înseamnă că debutul a avut loc în 1973. Te rog să rememorezi puțin acel moment.
– Eram la liceu în ultimul an. Eram, ca să spun așa, un soi de vedetă locală. Cântam pe ici pe colo, colaboram de mai bine de un an cu Teatrul „Maria Filotti”, adică scriam muzică de teatru și jucam chiar în câteva spectacole, eram cât de cât cunoscut la mine la Brăila. Exista pe vremea aceea o emisiune concurs a Televiziunii, Tele-Top. Era o emisiune itinerantă, realizată de Simona Patraulea și Sorin Grigorescu, care culegea talente locale și le împingea spre mai departe. Într-o bună zi a sosit și la Brăila Televiziunea cu emisiunea ei cu tot, iar eu, printr-o întâmplare fericită, a fost să ajung printre concurenți. Regula era să stai pe primul loc, la votul publicului, trei ediții la rând. Pentru mine a fost să fie Brăila, Ploiești și Brașov. Am reușit această performanță cu un cântec pe care-l făcusem pe versuri de Miron Radu Paraschivescu, Romanță. La Târgu Mureș am primit trofeul. Așa a început totul pentru mine.
– Acești 45 de ani dovedesc o înaltă definiție a artei, un respect deosebit și o mare exigență. Te rog să ne spui care este concepția ta despre artă, care sunt idealurile ei.
– Cred că am reușit să ajung la această vârstă profesională respectând câteva reguli de bază ale mersului unui artist pe viață și prin scenă: drag pentru ceea ce faci, muncă multă, cât mai puține compromisuri, respect pentru scenă, pentru colegi și, mai ales pentru public. Adunate toate la un loc pot fi definite ca fiind „bun simț”.
– Pe de altă parte, mă interesează cum de ai reușit ca succesul să nu te amețească, să nu te piardă? Nu e ușor să fii iubit de atât de multă lume!
– Succesul are viață scurtă. Se consumă ușor, e amăgitor. E ca vinul prost. Te-mbată repede și când te trezești te doare capu’. Drept pentru care am preferat să n-am dureri de cap. Am considerat dintotdeauna că succesul e o mare obligație și asta te apasă pe umeri foarte tare și te responsabilizează enorm. Față de colegi, față de public, față de tine însuți. Trebuie mers mai departe, trebuie trăit în prezent, trebuie să lupți permanent cu tine, să crezi în ceea ce faci, în tine, să fii cât mai bun. Mi-amintesc de urarea pe care mi-o făcea Spiru, socrul meu, ori de câte ori plecam la un concert: „pe scut, Nicule, pe scut!”. Așa e, fiecare întâmplare artistică e o luptă în care trebuie să fii pe scut, niciodată sub. În rest, literatură…
– O asemenea carieră cere adesea exclusivitate. Ce ai jertfit pentru acest succes și pentru o așa calitate? Ce ai reușit să păstrezi din ce omul și-a dorit pentru sine, dincolo de artist?
– Da, ăsta e într-adevăr un subiect. Sacrificiile sunt uneori enorme, alteori dor, de cele mai multe ori te-mpovărează cu tristeți și regrete. Dar cum întotdeauna există un cufăr în care îți aduni neîmplinirile, toate astea le pui acolo spre uitare și te prefaci că nu s-a întâmplat nimic. Mai tot timpul Artistul prin excelență a lovit sub centură Omul din el. A jucat dur cu propria persoană, cu viața sa și de cele mai multe ori n-a fost cel mai corect cu sine. Greu de judecat. Uneori mi se-ntâmplă, când găsesc o oglindă să mai stau la povești cu mine, să încerc să pun în balanță cele bune și cele rele spre a vedea în favoarea cui se înclină ea, balanța. De cele mai multe ori spre el, Artistul. Singurul lucru pe care l-a câștigat Omul din mine în lupta sa cu Artistul a fost familia: Anca, soția mea, Maria și Natașa, fetele mele și, mai nou, nepoții mei Alexandra și Thomas. Sigur că mi-aș fi dorit să fiu un soț și un tată mult mai bun, însă încerc acum să compensez spre iertare, prin a fi un bunic cât mai bun…
– Această aniversare a dus și la titlul noului tău volum de versuri: 45 Poeme la întâmplare. Ce ai dorit cu acest nou volum?
– Cu tot ce am făcut până acum, că a fost un album, un spectacol, o filmare, o carte, nu mi-am dorit ceva anume. Tot ce fac e pentru că așa simt, așa îmi vine să-mi exprim, gândurile, crezul. Se întâmplă și-atât. Niciodată nu mi-am propus să fac un lucru genial, să rup gura târgului, să dau o lovitură, să uimesc pe cineva, să sparg top-urile sau să ies din tipare. Așa și cu acest volum. În timp s-au mai adunat câteva scrieri și, cum unii-alții m-au încurajat să mai pun pe tarabă câte ceva nou, s-a întîmplat. A fost să vină vremea lui. Inițial era vorba de o carte cu mai multe în ea. Cu poeme, povestiri, portrete. Era o continuare, dacă vrei, a volumului FaceCarte. Apoi, m-am gândit mai bine și am considerat că dacă tot se întâmplă în acest an aniversar, păstrez doar poemele, 45 la număr și-atât. Cred că a fost o alegere bună.
– Prefața acestei cărți este semnată de Alex Ștefănescu și cartea este ilustrată de Răzvan Luscov cu 45 de desene (câte unul pentru fiecare poem). Cum a fost colaborarea cu aceste două mari personalități culturale și cum v-a adus această carte împreună?
– Domnul Alex Ștefănescu, pe care îl iubesc și îl stimez foarte tare, este unul dintre cei care m-au încurajat în ale scrisului sau mai corect spus mi-au dat nas, iar eu cu obrăznicie am făcut-o. M-am bucurat însă nespus de tare când, după ce i-am povestit ce am de gând, a acceptat să scrie câteva rânduri despre carte. A fost un gest de mare generozitate venit din partea domniei sale și-i mulțumesc pentru asta. Pe Răzvan Luscov îl pierdusem din gestiune, ca să zic așa. Eu am fost coleg cu tatăl său, Virgil Luscov, la Teatrul Mic, îl știam pe Răzvan încă de-atunci, dar viața ne-a dus pe fiecare pe drumul lui. Facebook-ul, bătu-l-ar vina, ne-a făcut să ne intersectăm și dintr-una-n alta, l-am rugat să-mi facă coperta volumului. I-am trimis cartea și, de unde l-am rugat pentru o copertă, m-am trezit cu toate poemele ilustrate. Ca și cu tine, de altfel. Te-am rugat pentru câteva rânduri pentru o postfață și m-am trezit cu un roman întreg. Glumesc, și tu și Răzvan ați fost minunați și pentru asta vă mulțumesc!
– Titlul cărții produce o nedumerire: cum adică poeme „la întâmplare”? Te poți întâlni cu poezia „la întâmplare”, adică incidental, accidental? Sau ai avut în vedere derivarea cuvântului din „templare”, de la latinescul „templum” (spațiu desenat ideal pe cer de prezicător și locul unde acesta își făcea observațiile după zborul păsărilor care intrau)? Ai fi putut alege și un sens mai primitiv, dar nu cel din limbajul tehnic al augurilor, ci cel care se referă la „a se petrece, a se produce cu timpul”. Să fie poezia imposibil de prezis? Să vină mai sigur odată cu anii?
– Ești mult prea profund pentru mine. Mă introduci într-un hățiș în care risc să mă pierd și să rămân prins și din care să nu mai pot ieși. Nu, domnule, chiar sunt la întâmplare poemele. Eu scriu întâmplător. Din când în când. Să nu uităm că totuși scrisul nu e meseria mea de bază. Eu mă ocup cu ale cântatului și dacă ai observat prefer în continuare să cânt poezia poeților de meserie. Eu nu-mi cânt, decât arareori, poeziile și asta cred că s-a-ntâmplat doar de vreo cinci ori până acum. Pentru mine, poezia pe care o scriu e o altfel de descărcare, care se consumă și arde în așa fel încât nu mai e loc de cântec. Asta pățesc când scriu. Iar scrisul este absolut întâmplător. De aceea poemele sunt la întâmplare, sau, cum bine a zis prietenul meu Mitran, se poate citi și invers: întâmplare la poeme. Eu asta cred, că poezia vine numai când vrea ea!
– Nicu Alifantis, „show must go on”, așa că te rog să ne pui la punct cu noutățile pe care le-a pregătit muzicianul-cântărețul-compozitorul-poetul pentru noi.
– Lista ar putea fi lungă, însă cum timpul nu ne e întotdeauna cel mai bun partener, parcă n-aș pune totul pe tavă. Mai bine ne-am opri aici, tocmai pentru a-mi rezerva șansa de-a vă surprinde. Lăsați-mă să vă uimesc. Mulțumesc!

 

Interviu realizat de
Laurențiu-Ciprian Tudor

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg