Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Am trăit tragedii reale, dar nu putem să supraviețuim numai axându-ne pe ele”

„Am trăit tragedii  reale, dar nu putem  să supraviețuim numai axându-ne pe ele”

 

 

Ioan-Pavel Azap, Adrian Țion: – Spuneați, doamnă Ioana Crăciunescu, înainte de începerea acestui interviu, că sunteți o timidă, iar actoria – paradoxal – v-a salvat de la a vă expune public. Dar în lumina reflectoarelor actorii par niște ființe foarte sigure pe ele…

 

Ioana Crăciunescu: – Actorii sunt ființe timide, nocturne, ca licuricii, luminează numai când textul le place. Ei nu sunt ce vedeți dumneavoastră pe scenă sau ecran, ci ființe pe cale de dispariție, căci, cu tot ce a adus lumea de azi în materie de efecte magice, li se ia puterea de a convinge uman, ceea ce grecii numeau catharsis, sentimentul unic că ești într-o secundă prezent cu neantul. Asta nu se poate face decât pe viu. Teatrul filmat nu are nicio legătură cu emoția pe care ți-o produce un spectacol, inclusiv pentru tine ca actor, nu doar spectatorului. Acum se crede că toată lumea o să citească marile romane de pe niște tablete. Marile romane sunt importante dacă le citești de mai multe ori, dacă dobândesc vârsta îmbătrânirii tale. În fiecare an pricepi o carte altfel. Marile opere nu pot fi confiscate de tehnologia modernă.

 

– Ați făcut deopotrivă teatru și film. Care vă este mai aproape?

 

– Cel mai bine mă simt la mine acasă, în grădina mea, în pădure, sunt foarte apropiată fiziologic de natură. Cel mai bine mă simt când intru iarna goală în zăpadă, pentru că nuditatea nu deranjează zăpada.

 

– Actrița unde se simte cel mai bine?

 

– În fotografii. Nimeni din România nu știe ce am jucat în Franța. Problema nu este de dedublare, ci de traiectorie. Lumea consideră succesul în funcție de bani și traiectorii sociale. Succesul este bătălia dintre tine și tine, nu contează câte roluri joci, câte cronici apar sau care dintre oameni te trec la răi și care la buni. Povestea este un drum înspre Eufrat, înspre marile fluvii, înspre frumoasele piramide. Piramida nu o pot construi singură, ci cu un lung șir de oameni care dispar. Port în suflet nu știu câte nume de doliu. Din partea acelor oameni eu sunt cine sunt, nu numai din partea părintească.

 

– Legat de problema doliului purtat în suflet, cum evocați, de pildă, personalitatea lui George Constantin? Înțeleg că ați fost în preajma marelui actor, care a făcut roluri excepționale în teatru, nu neapărat și în film.

 

– Ba da, și în film! Problema e simplă. La orice interviu trebuie puțin umor. Eu am ajuns la Nottara prin Dan Micu, nici măcar 18 ani nu aveam și am fost luată într-o piesă de Horia Lovinescu, Paradisul, eu o jucam pe Eva, piesă foarte actuală și astăzi, aș pune-o în scenă dacă aș putea. Totul se petrecea pe o planetă unde lumea nu avea voie să se iubească. Trebuia să se înmulțească controlat, prin însămânțare artificială. Era acolo un cuplu, făceam parte din el, voiam să ne iubim uman, nu artificial. George Constantin juca unul dintre marile personaje de acolo. S-a petrecut un lucru relativ neplăcut, nu pentru că el ar fi fost rău sau pentru că eu aș fi fost rea. Ne-am întâlnit la direcție, fiecare din alte motive, eu eram foarte sensibilă, și m-a atacat cu o frază care mi s-a părut nedemnă de un mare actor: Tu cu nasul ăsta vrei să faci meseria asta?… E adevărat, în școală mi se spusese Pinocchio. Dar în secunda aia mi s-a făcut gol în jur, pentru că-l respectam, dar am văzut nasul lui cârn și, bâlbâindu-mă, i-am răspuns: Așa cum ați făcut-o și dumneavoastră!… El a luat-o ca pe o obrăznicie. În Karamazovii am jucat cu el peste 10 ani și trebuia la aplauze să ieșim în față, dar pe mine mă lăsa ca pe o orfelină în spate, nu mă prindea niciodată de mână. N-a uitat. Pentru mine fusese doar o timiditate exprimată ad-hoc: ce-are domnul cu nasul meu?…

 

– Aveți și o întâlnire plăcută cu el?

 

– Am spus: prima întâlnire. Nu înseamnă că el nu m-a respectat, cum și eu îl respectam. Sunt doar mici detalii de culise care nu au legătură cu respectul între artiști. În ciuda faptului că sunt multe bârfe despre artiști, ei sunt niște ființe sensibile care nu prea sunt obișnuiți să se întâlnească cu spectatorul. Un Dinică, de exemplu, ar fi putut fi agresat de 5-6 oameni oricând, oriunde. Am făcut film cu el. Era nu doar sensibil, ci de o probitate profesională și o cultură ieșită din comun. Din el au rămas doar vorbele de cârciumă… Actrițele sunt „curve”, nu? Dar eu cred că o farmacistă, o casieriță, e la fel de posibil ca oricine să greșească drumul. Filmam Ion și de pe scenă fugeam direct la gară pentru a merge la locul de filmare. Uneori nu aveam timp să mă demachiez și inclusiv controlorul de bilete voia să mă atace…

 

– Ați amintit de Ion, unul dintre rolurile dumneavoastră principale în film. Cum e ca o femeie frumoasă în realitate să interpreteze rolul unei femei urâte?

 

– Simplu. Nu mă consider și nu m-am considerat niciodată frumoasă. Mă consider un om singur, în copilărie mă ascundeam și părinții mă strigau disperați, dar eu nu ieșeam din tufișul meu fiindcă voiam să fiu eu cu mine. Cred că nu era vorba de orgoliu, ci de felul în care îți procesezi sentimentele. E o alchimie specială a omului care creează, eu sunt și actriță și scriitor, am fost salvată ba de unul, ba de altul. Sunt androgină. Scriitorul a fost foarte masculin și a apărat întotdeauna actrița. Să o numesc oița din mine, bucălata oiță, aia despre care se vorbește în toate baladele.

 

– În poezie, cum vedeți eul masculin pe care îl promovează, uneori, o poetă?

 

– Dacă există poem, poemul e androgin. El se naște dintr-o virginitate absolută. Nu are sex – nici masculin, nici feminin. E de sine stătător. Și – indiferent de cine îl clocește, cine îi dă viață – el nu aparține unui gen, e pur și simplu literatură, și nu cred că proza e dată bărbaților – ca boxul, iar poezia femeilor, care plâng prin șanțuri. Se face de cei înzestrați sau aleși, fără sex, vârstă și alte nevoi.

 

– Actoria a fost prima dumneavoastră opțiune?

 

– Părinții mi-au interzis să dau la teatru fiindcă li se părea foarte rușinos, de-a lungul unei tradiții ardelenești, de la străbunică-bunică-mamă, tot clanul era împotrivă. A fost singura dată în viață când am mințit cu voluptate. Pe vremea aia Institutul era la Izvor, la Bulandra, erau secții inclusiv de istoria artelor. Profesorul meu de română îi convinsese pe părinți să dau la filologie, iar eu, certându-mă acasă omenește cu părinții, adică nici filologie, nici teatru, am spus că o să fac istoria artelor. Minciuna mi-a folosit pentru că în capul meu de puștoaică m-am gândit că, dacă nu intru la teatru, o să spun că n-am intrat la istoria artelor. Părinții mei n-au plătit nicio meditație. Mai mult, am avut o pagină de poeme în „România Literară” și am luat o sumă echivalentă salariului tatălui meu. I-am cumpărat un costum cu care, din nefericire l-am și înmormântat. (Azi, dacă scriu o carte primesc, doar 10 exemplare.) Am avut ghinionul sau norocul să intru din prima. Am recitat, în examen, majoritar poezii scrise de mine. Iar când m-a întrebat comisia dacă știu o fabulă, le-am spus că încă nu am scris fabulă.

 

– Erau foarte puține locuri, pe întreaga țară, reușita a fost „pe bune”. La clasa cui ați intrat?

 

– La Moni Gelerter. Deja scriam cărți și aveam obiceiul să merg la Cumpătu, unde erau prețuri bune pentru scriitori și să-mi termin câte o carte. Scriam cât scriam, dar mai ieșeam la aer, aerul și azi îmi prelungește viața. L-am întâlnit pe o alee, eram studentă de doar trei luni, dar s-a bucurat să mă vadă, iar eu, între obrăznicie și curiozitate, i-am pus întrebarea: Cum de mi-ați dat nota aceea bună? Ai venit pe scenă, zice el, cu niște hortensii puse în păr, iar eu tot timpul mă gândeam dacă sunt adevărate sau false… I-am spus că erau adevărate, tatăl meu le-a plantat, iar eu, de frică să plec singură la examen, am luat două și mi le-am pus în păr.

 

– Ați împletit cariera de actriță cu cea de scriitoare. S-a întâmplat vreodată să fie una în detrimentul celeilalte?

 

– Am zis că sunt țesătoare veche. Nuanțele la o tapiserie se aleg în timp ce ea se creează. Pe mine m-a hrănit teatrul, filmul, iar scriitorul din mine a hrănit teatrul și filmul. E foarte greșit să vă gândiți că oamenii sunt făcuți pentru un singur drum. Ca Delta Dunării, au mai multe brațe și mai multe opțiuni. Și ele îi aleg pe ei, nu doar oamenii pe ele. Am vrut să mă las de teatru când eram amenințată, pe vremea lui Ceaușescu, și am fost practic readusă la teatru cu forța. Mi s-au interzis toate colaborările, apăruse la Europa Liberă un comentariu despre o carte de-a mea și a fost haos. Lucram la radio, făceam proiecte – toate au dispărut în trei sferturi de oră. M-am trezit muritoare de foame, cu o mamă pe care trebuia să o întrețin. Trebuia să mă întorc, eram deja un nume cunoscut. Se spusese la Europa Liberă că dacă o actriță ca mine rămâne pe drumuri, înseamnă că e grav în România. Uneori, din două cuvinte, putem cădea victime. Inclusiv interviul acesta poate să enerveze pe unii sau pe alții. Prezența publică creează enorm de multe disconforturi. O ocolesc cât pot.

 

– Despre cariera din Franța ce ne puteți spune?

 

– A fost o simplă întâmplare, putem vorbi despre destin, n-am vrut în viața mea să plec. Dar mineriadele din ‘90 m-au obligat să iau o decizie personală. La 40 de ani eram într-o culme a prieteniei, alături de Pleșu, Șora, Liiceanu – n-am fost în partid niciodată –, și m-am simțit violată la 40 de ani. Poate violul la 18 ani e convenabil, dar la 40 e jenant. Tot ce-ai crezut tu că va fi… Pe mine m-a șocat ce s-a întâmplat la mineriade și am vrut să părăsesc locul crimei. Eu iubesc natura. Atunci, în ‘90, eram un animal hăituit care trebuie să scape din capcane și sârmă ghimpată.

 

– Ați avut roluri importante în film înainte de ‘89. Cum vedeți cinematografia românească de azi, Noul val, raportat la cea „veche”?

 

– Sunt cea mai puțin potrivită să judec Noul val. Am absentat 25 de ani și nu am văzut toate filmele, doar uneori la festivaluri. Dar curiozitatea lor, a noilor regizori, față de ce am trăit eu, de pildă, este firească. Povestea este că deși a fost o epocă tragică, a avut și o rază de lumină. Mă doare să mă gândesc că toată existența mea a fost întunecată și gri. Aș dori, cum face filmul rusesc, să existe ceea ce se numește o crenguță de speranță, o lumină care să traverseze inclusiv o masă de ospiciu sau de închisoare. Cred că suntem o nație care are simțul umorului, dar azi lipsește puțină ironie simpatică, cum au făcut Tarantino sau alții în filmele lor. Am trăit niște tragedii reale, dar nu putem să supraviețuim numai axându-ne pe ele.

 

– În ce rol vă regăsiți cel mai mult?

 

– În următorul.

 

 

Interviu realizat de
Ioan-Pavel Azap și Adrian Țion

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg