Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ambiguitatea globalizării

Sunt în circulație două înțelesuri ale globalizării, încât de multe ori oamenii au în minte un înțeles, dar argumentează relativ la celălalt. Pe lângă această ambiguitate, să-i spunem istorică, a globalizării, există și o ambiguitate a consecințelor, care creează dificultăți celor care vor să o evalueze și-i inhibă. Pe de o parte, globalizarea stârnește senzația de lărgime la maximum și este socotită benefică, pe de altă parte ea aduce solicitări fără precedent pentru fiecare persoană, încât este resimțită ca amenințare. Cum să reunești într-o evaluare univocă cele două laturi la fel de importante? Să lămurim cele două ambiguități.
Din cercetările de istorie ne vine o înțelegere a globalizării ca extindere, mai cu seamă spațială, a contactelor, activităților, orizonturilor. Istoria umanității lasă, într-adevăr, să se observe continua depășire a izolării, a limitelor spațiale și extinderea contactelor dintre oameni, până la scara globului. Istoricii continuă demersuri mai vechi de reconstituire de pași ai extinderii. Se pot cita numeroase scrieri (de pildă, U. Hnnerz, Transnational Connections: Culture, People, Places, 1996; H. Kleinschmidt, Geschichte der internationalen Beziehungen. Ein systemgeschichtlicher Abriss, 1998; D. Hoerder, Cultures in Contact: World Migrations in the Second Millenium, 2002). Sociologii au venit adesea pe aceeași rută, a explorării extinderii (Niklas Luhmann, Die Gesellschaft der Gesellschaft, 1997). Teoreticienii relațiilor internaționale au concentrat mari forțe la un moment dat asupra evoluției acestora spre un sistem și a sistemului însuși (Immanuel Wallerstein, The Modern World-System, 1989) . Abordarea geografică și demografică (K. J. Bade, Europa in Bewegung. Migration vom spaten 18. Jahrhundert bis zur Gegenwart, 2000) ilustrează același înțeles al globalizării, ca extindere.
Acest înțeles al globalizării este cu mai puține probleme deschise și se lasă mai ușor verificat în viața societăților. El ține de fapt de descrierea tradițională a istoriei, care vede extinderi, dar mai puține restructurări profunde.
Din cercetările de economie ne vine o înțelegere a globalizării ca dislocare a tarifelor vamale și a altor bariere la circulația liberă a produselor, serviciilor și persoanelor și drept competiție pe o piață lărgită, la limită atotcuprinzătoare. Cei care au fundamentat politica globalizării, în anii nouăzeci, au argumentat că protecționismul și-a pierdut baza, că liberalizarea schimburilor este o soluție incomparabil mai avantajoasă și că profiturile înalte vin din soluții inteligente mai mult decât din volumul produsului (Robert B. Reich, The Work of Nations, 1922). Sociologii au trecut devreme la critica conceptelor tradiționale în numele globalizării (R. Robertson, K. E. White, eds., Globalization. Critical Concepts in Sociology, 2003). Politologii au arătat că pe fondul globalizării în acest înțeles se schimbă condițiile democrației și ale statului național (David Held, Democracy and the Global Order. From the modern State to Cosmopolitan Governance, 1995; S. Strange, The Retreat of the State: The Diffusion of Power in the World Economy, 1996), iar antropologii că însăși identitățile încetează să mai fi construite tradițional, prin apel la scripte pur locale (Barri Axford, The Global System. Economics, Politics, Culture, 1995).
Acest, al doilea, înțeles al globalizării conduce la o realitate ce este încă în explorare, plină de tensiuni și probleme, care cer adesea schimbări ale conceptelor cu care se operează. El ține de fapt de descrierea inovației istorice, fiind exprimat de scrisul istoric ce vrea să vadă mai curând schimbări profunde decât continuități.
Cercetările mai noi consacrate globalizării leagă cele două înțelesuri punând al doilea în fața primului. Istoria este privită din perspectiva schimbărilor aduse de crearea pieței globale, cu toate implicațiile ei. Economiștii au căutat să delimiteze noul rol al statului în condițiile globalizării (M. Panic, Globalization and National Economic Welfare, 2003). Istoricii sondează noile roluri ale metropolelor (Saskia Sassen, Metropolen des Weltmarkts. Die neue Rolle der Global Cities, 1997), schimbarea exercitării puterii de stat (Wolfgang Reinhard, Geschichte der Staatsgewalt. Eine vergleichende Verfassungsgeschichte Europas von den Anfänge bis zur Gegewart, 1999), efectul globalizant al Internetului (Manuel Castells, The Internet Galaxy: Reflections on the Internet, Bussiness and Society, 2001), ce rezultă pentru mediul înconjurător (J. R. McNeill, Something New Under the Sun: An Environmental History of The Twentieth-Century World, 2000) și, desigur, pentru reforma organizației mondiale (Paul Kennedy, The Parliament of Man. The Past, Present, and Future of the United Nations, Random House, New York, 2006). Treptat s-a creat conștiința acută a faptului că ne aflăm într-o nouă situație istorică, ce pune la încercare multe dintre certitudinile alimentate de epocile anterioare și cere noi concepte și noi abordări.
Cealaltă ambiguitate a globalizării este redutabilă: printr-o aceeași măsură politico-administrativă ce ține de globalizare efectele sunt divergente. Reducerea sau dislocarea unei taxe vamale, de pildă, creează beneficiarului avantajul lărgirii pieței pentru produsele sale și imperativul restructurării, cu noi costuri, a întreprinderii sale. Dacă nu cumva, ea îi aduce acestuia, pe piața sa tradițională, competitori mai puternici, care îl înlătură pur și simplu! Autorizarea muncii dincolo de granițe, ca alt exemplu, permite libertatea de alegere a locului de muncă pe o scară nouă de către un profesionist, dar îl poate și forța să plece din comunitatea și țara sa. El câștigă o libertate foarte importantă, dar trebuie să renunțe la drepturi, de asemenea semnificative. Oamenii capătă acces la comunicații și informații, încă un exemplu, dar sunt și expuși la falsuri, fabulații, ce privesc uneori propria persoană, cu amploare fără precedent. Comunicativitatea și informarea par să fie contrabalansate de suprimarea graniței dintre adevăr și minciună, dreptate și intrigă, frumos și trivial. Ele favorizează, sub un aspect, democratizarea societăților, dar și împiedică, prin manipulările pe care le permit în formele fake news, Social Bots, haeckerism etc., democratizările. Ele creează individului sentimentul unei lumi cu nesfârșite posibilități de manifestare, dar îl țin strâns pe acesta în chingile informației cartelate și controlată din centre nevăzute.
Globalizarea aduce problemele vieții umane la relația simplă și simplificată dintre individ și piața globală, dar include o descalificare a instanțelor intermediare – comunitate, stat, națiune. Ea pune aceste problemele în relația dintre termenii extremi, global acționezi intensificând acțiunea locală și invers, încât se vorbește justificat de „glocalizare” (R. Robertson, „Glocalisation”: Time-Space and Homogeneity-Heterogeneity, 1995). O mare parte a reflecțiilor tradiționale despre arhitectura în trepte a societății este pusă în paranteze, cu rezultate îndoielnice și cu un preț ridicat, care nu este sigur că merită plătit. Inegalitățile dintre oameni nu numai că se adâncesc, dar nici nu se mai tematizează. Perspectiva unei societăți a selecției „naturale”, într-un anumit sens darwiniene, nici nu mai este exclusă.
După anii de entuziasm nelimitat stârnit, ca orice fenomen nou în istorie, de promisiunile globalizării, această ambiguitate a consecințelor, care este de fapt a globalizării însăși, intră în tematica științelor sociale. O întrebare presantă ce se pune în timpul nostru este încotro duce formula „glocalizării”. O analiză (Arie de Ruijter, Globalization: A Challenge to the Social Sciences, în Frans Schurman, ed., Globalization and Development Studies. Challenges for the 21st Century, Sage, London, Thousand Oaks, New Delhi, 2001) a detectat în urmă cu aproape două decenii trei posibilități de evoluție.
Prima este convergența generală sub imperativul eficienței, așa cum Max Weber a anticipat. Se ajunge astfel la „MacDonaldizarea” lumii, cu simplismele de rigoare. A doua este acceptarea diferenței, chiar dacă duce, și ea, la „desfermercarea lumii”. A treia este hibridizarea (sau „sincretizarea” or „creolizarea”) prin acceptarea voluntară a caracterului fuzzy al frontierelor, a „resurecției cunoștințelor subjugate”, cum spunea Michel Foucault, a faptului că orice putere este vulnerabilă la evenimente minore, că ceea ce numim comunități se află în flux perpetuu (p. 36-37).
Acum, după trecerea anilor, este clar că nici una dintre evoluții nu poate fi salutată. Fiecare are lacune, pe care le-a etalat deja. Desigur că a treia, hibridizarea pare să genereze mai puține tensiuni după dictonul – „lasă lucrurile în pace, ca să fii lăsat!”. Ea renunță la interpretarea substanțialistă a culturilor intrate în globalizare și consideră orice cultură un construct în anumite condiții de viață. Doar că în acest fel se ajunge la o „supra-accentuare a caracterului situațional al culturilor și identităților” (p. 40). Din aceasta trebuie găsită o ieșire, care este, în același timp, ieșirea din relativismele antrenate de globalizare.
Nu avem la îndemână astăzi altă cale decât să revenim la proiectul modernității. Și globalizarea va trebui adusă în cadrele modernității – nu ale unei „modernități înjumătățite”, nu ale postmodernismului, ci ale unui neomodernism ce face față nu numai dificultăților modernizării, ci și lacunelor globalizării actuale.

(Din volumul După globalizare,
în curs de apariție)

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg