S-a stins, nedrept de devreme, colegul nostru, reputatul prozator Radu Mareș, iar dispariția sa i-a îndurerat pe toți cei care i-am fost cititori sau colegi de redacție la revista Tribuna. Împlinise doar 75 de ani, era în plină putere creatoare, dar cum se întâmplă cu oamenii buni, timpul n-a mai avut răbdare cu acest mare scriitor. Iar Radu Mareș a fost neîndoielnic un om bun. L-am cunoscut ca elev de liceu, când frecventam cenaclul revistei clujene Tribuna. M-am bucurat de încrederea și încurajarea sa exigentă, de sfaturile lui, chiar dacă, vai mie, nu le-am urmat întotdeauna. Nu am fost niciodată un apropiat al său, ci doar un admirator care a păstrat întotdeauna o distanță respectuoasă. Știu, însă, că deși părea rece și protocolar, Radu Mareș avea și un cult al prieteniei, printre prietenii săi numărându-se câțiva bucovineni (cum a fost regretatul poet Corneliu Popel, poet debutat în Zori noi), dar și câțiva ardeleni (traducătorul Virgil Stanciu, poetul și traducătorul Ioan Mușlea), cu care se întâlnea periodic la o cafenea din apropierea Tribunei, în mitologica „Arizona”.
În chip ciudat, Radu Mareș a lăsat multora imaginea unui „bătrân ursuz, pisălog, cârcotaș”. Era, așa cum bine a sesizat criticul Adrian Dinu Rachieru, mai mult o poză. În realitate, Radu Mareș era un om cu educație, provenind dintr-o familie de intelectuali bucovineni, un om cu principii, pentru care talentul nu scuza în nici un caz lipsa de caracter. Marele prozator avea, spre deosebire de mulți dintre colegii săi de generație, o bogată experiență de viață. Trecuse prin medii diverse, prin experiențe dureroase, ce-i ascuțiseră simțul de observație și-i dăduseră un soi de înțelepciune, de înțelegere cumpănită a vieții și a oamenilor. Născut în comuna Frasin, în Bucovina, la 3 martie 1941, era fiul inginerului agronom Gavril Mareș și al învățătoarei Francisca (n. Suhoverschi), făcuse studii filologice la Cluj. A fost profesor în Dobrogea, electrician, activist cultural în județul Suceava, ziarist la cotidianul Zori noi (1966-1970) din Suceava, unde l-a avut șef pe prozatorul Platon Pardău, pe care-l evocă în câteva împrejurări. Tânărul Radu Mareș era un bărbat distins și frumos, pe care, elev de liceu fiind, l-am zărit de câteva ori pe străzile Clujului la brațul unei femei la fel de frumoase, prima sa soție, o unguroaică. Era înconjurat, de pe atunci, de o anume faimă, căci în acele vremuri a fi redactor la revista Tribuna nu era puțin lucru. Cu atât mai mult cu cât romanul său de debut, Anna sau pasărea paradisului (1972), fusese încununat cu premiul de debut al Uniunii Scriitorilor.
Ca elev, îl întâlneam la cenaclul pe care-l patrona revista Tribuna, fiind printre primii scriitori care m-au încurajat să perseverez în încercările mele poetice. A avut generozitatea să semnaleze activitatea mea de redactor la revista Echinox, într-o perioadă în care revista studențească nu era deloc pe placul culturnicilor locali. În 1987, părăseam postul meu de merceolog de papetărie la Centrul de Librării Cluj (în cartea de muncă figuram ca „inspector de carte”) și deveneam redactor la revista Tribuna. Biroul în care eram primit, prima încăpere de pe partea dreaptă a coridorului ce ce deschide în spatele masivei uși de fier forjat de la intrare, era stăpânit de prozatorul Radu Mareș și de poetul Ion Arcaș, supranumit Bădia. Când pătrundeai în birou, dotat cu câteva vitrine pline de cărți din perioada Proletcultului, pe care nu le deschidea nimeni, aveai senzația că pătrunzi într-o afumătoare sau într-o anticameră a iadului. Regretatul Radu Mareș și colegul său poet erau fumători înrăiți, astfel că a trebuit să devin eu însumi un fumător pasiv, nu foarte convins, dar desigur conștient că noul venit nu poate impune condiții. Adeseori, diminețile, îl auzeam pe Radu Mareș cum urcă pe scările instituției tușind înfundat, din cauza excesului de tabac. Era convins că va muri din cauza țigărilor, dar nu se putea lăsa. Poetul Ion Arcaș era și el proaspăt venit în redacția Tribunei, fiind surghiunit de la cotidianul Făclia, organul de propagandă al partidului, din cauze pe care poetul mi le explicase pe îndelete cu ocazia unei deplasări în Maramureș. Băiatul său încercase să treacă fraudulos frontiera cu Iugoslavia, fusese prins, iar poetul a uzat de toate relațiile sale pentru a liniști furia autorităților și a-și scăpa de închisoare năbădăioasa odraslă. Dar încrederea partidului în poet se fisurase, astfel că a fost mutat la o publicație în care prezența sa era resimțită ca fiind mai puțin nocivă. În fond, colegul și șeful său ierarhic, Radu Mareș, era el însuși un om care fusese ejectat cu ani în urmă de la un cotidian, Zori noi, de la Suceava. Lumea povestea că Radu Mareș ar fi intrat în conflict cu autoritățile de partid de la Suceava din cauza preferinței sale pentru blugi. Se zvonea că ar fi fost chemat la județeana de partid și somat să renunțe la acest accesoriu vestimentar capitalist. Tânărul redactor s-ar fi conformat, dar atitudinea sa de gazetar rebel și nonconformist n-a fost pe placul partidului, astfel că, în cele din urmă, ar fi fost îndepărtat de la cotidianul sucevean.
Nu știu care a fost realitatea, dar cert e că marele prozator D. R. Popescu i-a întins o mână și l-a angajat la Tribuna, mai mult l-a sprijinit cu apariția primei sale cărți, Ana sau pasărea paradisului. N-a fost un caz singular, căci DRP, cum îi spuneau cu afecțiune redactorii Tribunei, i-a nășit pe mulți dintre prozatorii clujeni, dintre care îi amintesc doar pe Vasile Sălăjan, Tudor Dumitru Savu, Constantin Zărnescu, Dan Rebreanu, Emil Bunea și alții, toți apăruți într-o colecție de proză pe care marele prozator o gira la editura Dacia.
Regretatul Radu Mareș avea el însuși generozitatea de a sprijini tinerele talente. Iar eu m-am bucurat din plin de sprijinul său. Abia instalat ca redactor la Tribuna, m-a luat cu el într-o expediție culturală în miraculoasa Țară a Fagilor, descoperindu-mi un colț de țară care avea să mă cucerească pentru totdeauna. Pe drum, mi-a povestit pe îndelete cum s-a născut în realitate Festivalul „Nicolae Labiș”, la care a contribuit el însuși din plin, după cum voi afla mai târziu dintr-un interviu pe care prozatorul îl acordă lui Ion Filipciuc în revista Vatra. Pe vremea aceea, Tribuna publica diverse suplimente culturale dedicate unor localități obscure din țară, cum ar fi „Tribuna la Fundu Moldovei”, o zonă etnofolclorică în care l-am însoțit pe Radu Mareș, fiind cucerit de civilizația rurală de acolo, de hărnicia și generozitatea bucovinenilor. Nu întâmplător, satul s-a bucurat pe vremuri de curiozitatea științifică a lui Dimitrie Gusti. Dar nu mai puțin pasionantă a fost descinderea la Mălini, în satul de baștină al lui Nicolae Labiș, avându-l ghid pe Radu Mareș care știa totul (și ceva pe deasupra) despre cel care a rămas în literatura română mai mult decât o promisiune frumoasă. Am impresia că am învățat multe de la Radu Mareș, care dăruia generos sfaturi, pigmentate invariabil cu o surâzătoare doză de ironie.
Am regretat imens plecarea șefului meu ca director la editura Dacia, o perioadă fructuoasă pentru editură, dar care cred că i-a pus capac omului sensibil ce se ascundea în autorul Cailor sălbatici. Un autor pe care suntem datori să-l redescoperim în cărțile lui, în care Radu Mareș s-a mutat pentru eternitate.
Cu Radu Mareș dispare nu numai un prozator de primă mărime al literaturii române, ci și un admirabil prieten și coleg. Pentru mine dispare deopotrivă un fragment din cea mai luminoasă epocă a tinereții mele naive și entuziaste. Fie amintirea lui în veci binecuvântată!