Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Amintiri dietetice

Amintiri dietetice

 

– memorii inutile, contradicţii şi exagerări, surprize autentice, atelier mobil de refacere a tratatelor, războaielor, iubirilor anemice şi stricate şi a altor aventuri amestecate în spaţiul unei vieţi, ghirlande sofisticate de încântare la purtător, exuberanţă prostească plină de duh benign, relicve bizare şi prăfuite, recuzită incandescentă, priviri umflate, gânduri hilare, cuvinte traforate în fontă, linia unui timp spânzurat într-o remarcabilă exegeză crepusculară –

BLOG – NOTES

Nu ştiu alţii cum sunt, dar de la o vreme, care trebuie spus că trece cu amăgele şi pe nesimţite, toţi încep să recupereze din memorie. Ehei, memoria asta nu este ea oricum, are selecţiile ei, ca un antrenor bine format şi formatat, reţine ce vrea şi cum vrea.
Iaca poznă, bunioară membrii generaţiei mele vor să se tragă în fotochip şi vor să treacă în cadru pe perete. Noi, de-o pildă, am început a ne întâlni din cinci în cinci ani cu toţi colegii din liceu şi acum, la împlinirea a patruzeci de ani de la absolvire, ne-am pus în pieptul de aramă poza din albumul anului 1975. Pe de o parte o idee bună, căci nu ne mai recunoşteam, pe de alta o idee mizerabilă, căci vremea ne-a dospit şi ne-a cocârjat ca vai de lume.
Omul, se zicea odinioară, ce măreţ capital! Timpul: ce personaj odios! Ce spectacol ne oferă, scurt şi câteodată plictisitor, câteodată vesel, rareori somptuos şi impunător.
Generaţia noastră optzecistă începe să-şi pregătească ieşirea din scenă şi să lase locul celei care vine la rând, precum şi celor ce vin după noi, plini de speranţe şi de idealuri. Prilej de rememorare şi de însăilare de secvenţe cât mai fanteziste. Sigur că fiecare om vede aceeaşi dimineaţă cu alţi ochi, dar unii ştiu să extragă impresia fundamentală în timp ce alţii nu ştiu nici ce merită să treacă din maculatorul amintirii pe caietul de curat al memorialisticii. Nu oricine merită să aibă amintiri şi nu chiar orice trebuie amintit. Toţi îşi amintesc fapte mărunte, unele care i-au marcat personal şi i-au umplut de furunculele complexului şi ale ranchiunei.
Acum ceva timp, un elev al unui marginal al generaţiei noastre din Braşov însăilează o compunere despre „cum am petrecut alături de generaţia ’80”. Sigur că poate cea mai bună carte despre acest subiect va apărea în 2080, va fi scrisă de cineva născut în 2056 şi va folosi documentele care-i vor sta atunci la dispoziţie, atâtea cât vor fi ele, dar acum, când aproape jumătate din cei pomeniţi în toate listele, începând cu acel staroste, Laurenţiu „Lulu” Ulici, sunt printre cei vii şi mai au ceva amintiri, cât de fabricate or fi şi ele, recurgi la ăştia! Băieţaşul respectiv se zice că-i unul dintre elevii lui Sandu Muşină şi vorbeşte despre „Cenaclul de Luni”.
Întâi de toate, ca prezent la fondarea acestei instituţii, trebuie să spun că respectivul cenaclu aparţinea de Centrul Universitar Bucureşti şi îşi desfăşura şedinţele duminica, începând cu ora zece, într-o sală a Casei de Cultură „Grigore Preoteasa”. La prima şedinţă au fost prezenţi studenţi reprezentând anul meu, cred că doi pe vremea aceea, precum şi unii din anii mai mari, dacă nu chiar şi profesori navetişti, ca Ion Ivan sau Marian Dopcea. Coordonatorul primei şedinţe a fost tânărul nostru asistent de la catedra de folclor, Silviu Angelescu. Nu mai ţin minte dacă s-a hotărât ca şedinţele să aibă o ritmicitate lunară sau bilunară, cert este că după vreo trei astfel de întâlniri totul s-a lăsat baltă dar am impresia că anul următor Radu Călin Cristea, desemnat coordonator din partea studenţilor, a apelat la Nicolae Manolescu, lector pe atunci. Nucleul principal era alcătuit din poeţii Cenaclului „Junimea”, de care se ocupa profesorul Crohmălniceanu şi ai cărui secretari fuseseră înaintea mea Andrei Roman şi Cornelia Maria Savu, poeţi ei înşişi. Lor li se
adăugau Traian T. Coşovei, Mircea Cărtărescu, Florin Râpă, aka Iaru, Nino Stratan. De altminteri, volumul-manifest al generaţiei se intitulează, după un vers al Beatles-ilor, „Aer cu diamante”. A mai existat o replică, alcătuirea volumului „cinci”, din care se reţine doar Mariana „Madi” Marin şi poemul „Budila express” al lui Alexandru Muşina. Şedinţele au început să fie mutate seara, la şase sau şapte, întâi marţea şi apoi lunea. Motivul era extrem de simplu, lunea nu erau programate activităţi, era relaş la casa de cultură şi adunările puteau avea loc în linişte.
Cu timpul, cenaclul „Junimea” îşi va schimba locul de desfăşurare de la Clubul Litere, din podul Facultăţii de Limba şi Literatura Română, într-o sală de seminar de la parter şi apoi la etajul unu al casei de cultură a Universităţii, de pe Schitu Măgureanu. Acolo, la parter repeta trupa „Sfinx” iar la etajul ultim se afla redacţia revistelor „Viaţa Studenţească” şi „Amfiteatru”. Cenaclul se va profila îndeosebi pe proză, dar se vor păstra şi legăturile cu poeţii plecaţi la „Cenaclul de luni”.

Ce ciudat, Poe mi se pare extrem de ironic, simbolic, heraldicos! Stil excelent, parodiere multă, atmosfera este nu de coşmar, ci de cădere în mistere. Ca şi „Hanu Ancuţei”, prozele sale negre sunt agape, etimologic şi esoteric!

Borges este un Eco avant la lettre: hermeneutică prozastico-eseistică de consum curent! Dar ce cultură mare este la Flaubert! Chiar aşa, nu cred că există un scriitor important care să nu ştie carte. Chiar dacă este autodidact. Viaţa trebuie întotdeauna citită cu ochii căscaţi, cu urechile ciulite şi cu creionul în mână.

Ce mult ştiau americanii despre unguri: Poe vorbeşte despre doi nobili ce se numesc Berlifitzing şi Metzengerstein. Habsburger SV!

Alte televizii fac istoria mediatică, ale noastre nu au încă istorie.

În creaţie, Dumnezeu nu-i niciodată superficial. Are întotdeauna un scop (Binele) şi îl urmăreşte destoinic.

Păcatul, dacă tot este iertat permanent şi şters, ca să începi o nouă viaţă şi să parcurgi un nou drum, mai există el, ca păcat? Sau totul este un păcat etern? Există etică sau şi dumneaei este tot o plăsmuire omenească, o funcţie, o ecuaţie a unui Timp dat?

De le simplu la complex, aşa merg toate lucrurile în lumea asta. În prima călătorie iniţiatică descoperi simplitatea elementelor care ţi se devoalează treptat; în cea de-a doua, începi să simţi lumea, să o cercetezi, să o măsori, să-i vezi stilurile, să o clasifici; în fine, cel de-al treilea voiaj te renaşte, te contopeşte cu divinitatea, te învaţă să lucrezi şi să vezi că Universul însuşi nu-i decât atracţie şi respingere, întuneric şi lumină, iubire şi moarte.

Citesc o grămadă deschisă de cărţi poliţiste. Aproape toate conţin poncife: detectivul este mereu tânăr şi necăsătorit, cu o viaţă sexuală pustie sau pe fugă, îmbrăcat neglijent, fumător asiduu, şmecher dar băiat bun, victima sau personajul negativ este mai mereu o femeie frumoasă, apetisantă, abordabilă, acţiunile se petrec intens în pat, în restaurante elegante sau pe străzi dosnice, replicile sunt pline de umor de vodevil, iar traducerile noastre se dovedesc execrabile, nici o palmă nu se dă „pe faţă”, ci peste sau pe obraz, oricum! Geaba ne-am plimbat – pe bune ori pe internet – prin lume şi ocupăm subsolurile de pagină cu informaţii despre meniuri şi despre aeroporturi, tot provinciali părem!

Observez un şoz foarte interesant: încercarea de a smulge lacrimi şi emoţiuni simple în fapte diverse, în sport, unde şampionul nu mai apare singur, ci anturat de famelie, până şi în filmele xxx, adecă porno hard, unde imitarea iubirii trage mai mult în imagine decât mecanica poziţiilor.

Istoria oare există şi altfel decât pe hârtie? Ce e aia „istorie”? Cronologie de fapte, înşiruire de vieţi, amestec şi amalgam de evenimente? Şcoala franceză, ca de atâtea ori, a luat-o înainte şi a făcut din istorie un recitativ, un inventar de norme şi de habitudini, un ghem de patimi şi de interese.

Mult ai, mult cheltuieşti, puţin ai, cumpătat trăieşti! Aud la un ceva, telejurnal sau cine ştie ce, că presarii au acumulat averi imense după 2004, căci din 1990 încoace au dat tunuri. Şantajul şi etajul, dar Şeicaru măcar avea talent şi investea apoi îndărăt în presă. Hulpavii ăştia, mă rog, unii dintre ei, dar cei mai mulţi şi mai inutili, nu fac altceva decât să-şi adune case, hoteluri, restaurante ca la monopoly! Sau capitaly, ăla românesc, cu STB-ul, Parcul Carol, Parcul Filipescu, Bulevardul Elisabeta.

Fiecare dintre noi trebuie să-l includă, să-l repete şi să-l trăiască, fireşte că metaforic, pe Iisus!

Oare de ce o fi zis Heliade „Curier de ambe sexe”? Dorea o literatură bună şi pentru Zița şi Veta dar şi pentru alde Călinescu?

Ce bine e să ai copchii. Îi poţi folosi ca telecomenzi – ia aia, fă ailaltă, dă-mi aia, adu-mi ailaltă! Nu ca termopane! Am de luat nişte rezultate ale unor analize ale sângelui şi nu ştiu cum să ajung la acel laborator că tare e peste mână. Se află situat în dosul blocului de vizavi de Perla, pe lângă ambasada Turciei, o încurcătură de maţe stradale, un mic sat, de altfel, cu parc, cu parcări, cu parcaje, cu parcele. Un labirint înfundat, căci Labirintul trebuie să aibă o deschidere, o cheie, o ieşire. O ascundere sub mormanele de ciment ale blocului. Ce bună era o telecomandă!

Sunt unii care se cred cei mai importanţi scriitori pe o felie dată. Alţii, mai modeşti, optează pentru câte o localitate.
Eram în casa unui prieten şi cineva, venit dinspre părţile Brăilei, ne spunea că se duce acolo un fel de bătălie surdă pentru cel mai bun poet al urbei. Păi, frate, acolo trebuie să candideze Voronca şi Mihu Dragomir!
Serios vorbind, să fii cel mai mare poet al Bacăului, cum e Bacovia, e lucru mare! Arghezi, ca să-l necăjească, îl gratula pe Blaga cu „poetul clujean”. Fireşte, ca şi Arghezi, Blaga depăşeşte arealul respectiv, ba intră adânc în istoria literaturii române. Dar şi aici, mulţi scriitori sunt blestemaţi ca, aşa buni cum sunt, să fie foarte locali.
Primesc în ultima vreme o sumedenie de cărţi de la autori pe care nu i-am cunoscut în viaţa mea şi mă mult bucură. (Primirea lor). Unii dintre ei sunt foarte tineri şi au un gust pentru o lume neagră, de coşmar, ceva de speriat. Mult regretatul meu prieten Mircea Nedelciu, Dumnezeu să-l ierte!, mi-a atras atenţia asupra acestei tendinţe. Eu, unul, am pus-o pe retipărirea şi receptarea târzie a lui Daniel Harms.

Cred că ăsta este, până în prezent, lucrul cel mai bun realizat de către întreaga noastră generaţie: o asanare a scriiturii.

Se deplângea cândva faptul că nu avem o literatură de consum. Aş nuanţa, nu o „subliteratură”, ci o literatură bine scrisă, cu ironie, înşurubată în cuvânt şi în real, clară dacă se poate. O literatură de citit în tren, vorbă de-a lui G. Călinescu. De-abia în siajul unei astfel de scriituri poate apărea şi capodopera.

Şi în cazul criticii este aceeaşi situaţie. Recenzaşii care au citit în traducere şi la a doua mână câte ceva nu au ce spune, nu ştiu ce vor, nu ştiu să scrie. Nea Romică Munteanu le făcuse un bine, traducând kilograme de texte critice din care s-au putut inspira, bieţii de ei. Unde mai pui contactul direct şi la timp cu o mare cultură. Ca să nu mai vorbim despre „nas”, calitate absolut necesară în parfumerie şi în critica literară. Cu ăsta te naşti, nu devii. Să zicem că nu-ţi place un scriitor consacrat, bun, e dreptul tău; dar depandă pe cine aşezi în loc.

Mă văd în dosul copilăriei, ca după o pânză, cam cum văd acum cu ochiul stâng unde s-a instalat un început de cataractă. Stau singur pe un covor de iută (mult mai târziu aveam peste parchetul din sufragerie unul persan!) confecţionându-mi jucăriile. Maşinuţe colorate, oameni pe care îi disecam (văzusem sau auzisem, citisem în manuale, mă pocnise informaţia televizată – era prin 1965, murise Dej şi se dădeau zilnic buletine medicale). Nu aveam decât un Schuko, cu cheie şi cu telecomandă printr-un furtun de plastic, o chestie nemţească luată de la Romarta copiilor, un trenuleţ de lemn, lucios, cu vagoane vopsite strident în roşu şi în galben şi cu o locomotivă cu abur, neagră, negrul ăla intens, dens, misterios, fără niciun orizont de pe piesele de şah de aceeaşi culoare sau de pe pionii ăia de la ţintar. Mai aveam şi nişte cuburi, din lemn, pe care i le-am dăruit odată Rodicăi, în liceu, pentru fiica ei. Dintre toate jocurile cel de fotbal cu nasturi îmi plăcea cel mai mult. Jucam singur dar şi cu vecinii de scară sau de bloc.

Copilăria ca un instrument – taragot, flaut, oboi, tubă. Să-mi acord copilăria. A fost oare un paradis, o fază demnă de reţinut, fără de griji, fără de Timp, format panoramic? Sau una strâmtă, săracă, plină de umezeala inactivităţii şi a unei dragoste materne extrem de exagerate? Nici, nici, copilărie standard, de sat aşezat pe verticală, la bloc, întâi un bloc mic, cu apartament „la comun”, împărţit cu familia Eibenschutz, cu crematoriu şi răcitor, cu Temp 2 unde cânta Ima Sumak, apoi cu bloc mare, cu opt scări, apartamente semi-sociale, îngrămădite unele peste altele, cu câte două sau cu câte trei camere, cu balcon, cu dependinţe, fără boxe (doar una singură, în holul fiecărei scări), cu ghenă şi cu spatele blocului, curte cu vedere spre Moara Dâmboviţa. (Astăzi, după dărâmarea morii şi pe acelaşi loc se înghesuie un ansamblu de mare fală, numit „Central Park”!)

Neologisme, foc de artificii, argou, injurii groase și mustoase, geamuri multe și geamuri mate care ţin la respect griul şi scriitura pavajului ştirbit de sub care se văd dinţii de piatră ai pietrei de râu.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg