Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Amintiri divulgate inutil

Amintiri divulgate inutil

Mă uit la o piramidă a populației scoasă de World Life Expectancy în șaisprezece limbi (printre care și limba română) și văd că în România în anul 1955 poporul de la 0 la 4 ani era spre 5 procente, iar în 2020 este de 2%, în vreme ce porțiunea cuprinsă între 65-69 era de 2% și acum o întrece pe cea a nou-născuților, spre 3 procente. Așadar, generația noastră îngroașă astă piramidă de la naștere și până acum și mișcă în pâlnia respectivă în continuare. Ce-i drept, până prin 2050, când se opresc previziunile, toată lumea face la fel, nașterile se diminuează iar desenul devine ca un fel de cârnat umplut uniform.
Oamenii își împart spațiul precum animalele.Timpul, spațiul convențional,obiectele care îl compun pe ăsta.O halcă mică de univers.Apoi se deplasează pe niște coordonate fixe,stabile, stabilite.Păsările se fâțâie între cuib,câteva acoperișuri,vreo doi,trei pomi din parc și un cub mai mare sau mai mic, mai puțin confortabil, de aer.
Noaptea face un popas pe clopotul de praf al orașului.Străzile sunt mereu înmuiate dis-de-dimineață de cisternele salubrității municipale.Pașii nu răsună, doar blacheurile zdroncăne pe asfaltul peticit. O lumină epileptică, Doamne iartă-ne și apără, se scurge pe pereții caselor și pe caldarâmul ulițelor. Fâțâieli fâșâite și hodorogeli de mașini și tramvaie,zgomot de metal la încheieturile intersecțiilor.
Am pornit să ne cunoaștem într-o zi de luni, de la primele ore ale dimineții. Aerul era în mișcare și mirosea a nou, soarele galben parcă mustăcea de plăcere și plutea peste tot o stinghereală ca de început de veac. Dimineața se prezenta obișnuită, copioasă, sârguincioasă, scrobită, de încrucișare a verii cu toamna. Timpul : statornic, orizontal, potrivit. Fiecare dintre noi avea partea lui de singurătate și de sfială a adolescenței abia mijite din copilărie. Băieții în costume de sac sau de tergal, de la Romarta sau de la Confecția, fetele în clasicul, obișnuitul sarafan, obișnuita coafură prevăzută cu bentița obligatorie. Combinări spontane, combinații întâmplătoare ale vieții. Matricole tinerești, cusute sau lipite cu capse. Zâmbete, păreri, sfaturi, mici orgolii, întâmplări, sugestii, reclamații, chiul, preumblări prin Cișmigiul adiacent și adjuvant, ca un probiotic însoțitor al unei pastile mai greu de înghițit. Apoi clădirea, care parcă niciodată nu era îndestulată de lumină, austeră, cu arcade creponate și brodate cu oarece cărămidă aparentă, ruginită, palidă, istorică, vegheată de un castan noduros și încărunțit cu vedere spre cofetăria „Lămâița”, cu geamuri învelite în plasă, plasă zgâlțâită mereu de mingile din curte, din curtea interioară. Liceul „Gheorghe Lazăr”, bulevardul Gheorghe Gheorghiu-Dej, numărul 28 : autobuz : 38 ; tramvaie : 2, 3, 12, 20 ; troleibuze : 84, 85, 88, 89, 90, 92. Decretul de înființare datează din anul 1860 și se datorește domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Un poet asemuiește liceul unui soi de cimitir al existenței. Un profesor care a ajuns la un moment dat și șeful unei instituții academice mi-a destăinuit odată că și-a urât adolescența. Băieții din Strada Pal, o gașcă ce a umplut o carte de tinerețe, adică de citit în tinerețe, se desfășoară tot așa, printre profesori severi și printre trăiri acre, mohorâte, violente, obtuze. Cartea lui Grigore Băjenaru, Cișmigiu & Comp. vorbește fix despre Liceul Lazăr și despre anexa sa inseparabilă, despre profesorii mai mult mai puțin deschiși la minte și la suflet, precum și despre pățaniile zgomotoase ale alumnilor. Zvonuri, mărturii, calomnii, întâmplări, fugi. O fugă, două fugi. Fugă de Bach, fugă de realitate, fugă de iubire, fugă de responsabilitate. Pentru mine, liceul a fost o dezvoltare a existenței din curiozitate, a unei existențe exoftalmice și proaspete. Un mod de a trăi, o nerăbdare, o descoperire. Dacă e să ne scufundăm printre coridoarele memoriei, care ne lasă fiecăruia un soi de nisip cântător și un soi de amărăciune menajeră, cred că mulți dintre noi trăiam doar cu bucuria inconștientă a bucuriei de a trăi. Dacă nu toți. Pe atunci nu exista selfie, nu aveam aparatura de astăzi ca să ne arătăm acum cu fală și să ne recunoaștem, dar aveam mișcările zidarului și structura dezordonată și nedumerită și chiar sufletească de poet.
Era cam pe la începutul clasei a douăşpea când am fost trimişi cu toții la un cabinet de orientare şcolară şi profesională, undeva, în blocul „Gioconda”. Trecusem pe o foaie de hârtie trei opțiuni : Drept, Medicină, Filologie. Doctorița Racoveanu îi spusese maică-mii, fie-le amândurora veşnică amintirea şi pomenirea, să nu merg în avocățeală fiindcă mor de foame. Aşa era percepută astă şcoală din care ieşeai de regulă jurisconsult pe la vreun IAS sau pe la vreo întreprindere de bobinaj sau cartonaj. Coca Enescu, actriță cu care făceam lecții de dicție – aiurea, am fost de trei, patru ori după care m-am lipsit, căci dorea să-mi scoată „r”-ul din vorbire ! – îmi spunea la fel, că n-am ce căuta acolo cu gângăveala mea graseiată. Ba mi-l mai dădea exemplu pe Mircea Şeptilici – cine-şi mai aduce aminte de acest om şi actor excelent care rula consoana lichidă ca nimeni altul ? Pentru mine Drept însemnau Maiorescu, Kogălniceanu, „Junimea”. Cred că auzisem şi despre Istrate Micescu de la un unchi cam pilangiu dar foarte bun de vorbă din Ploesci, de fapt tot născut în arealul raialei Ibrăilei, dar trăit şi şcolit în urbea lui Nenea Iancu. Şcolit în sensul şcolii de artă şi meserii, căci ‘mnealui, Nenea Lungu, îmi făcea toate ramele şi casetele de la traforaj !
Eram o mică uzină. Zece clase cu aproape trei sute de elevi într-un an. O sală de cinematograf, cu balcon cu tot. Un bloc cu două scări, cu șapte etaje și cu o mansardă. O sală de teatru. Cu mașiniști, croitori, costumiere, luminiști, iluminiști, regizori de scenă, profesori, cancelarie, amfiteatru, ceas, laborator, sală de gimnastică și de festivități, bibliotecă, pereți și mai ales Cișmigiu. Mai ales Cișmigiu, cu alei, flori, cazemată, cotloane, Buturugă, lac, Monte Carlo, pătrățică. Pe atunci eram Miki, Dodo, Uță, Parșivu, Radone, Neamțu, Upi, Ionu, Blume, Foxul, Lămâie, Bibi, Fane Balamuc etc. Apoi am început să avem nume și prenume, stare civilă, diplome de bună purtare, doctorate, meserii, familii etc. Dintr-o familie inconștientă am intrat în alta sau în altele conștient, arzând etapele, arzând iubirile, arzând tinerețea etc.
Un coleg care mi-a rămas prieten apropiat, deși trăiește într-o altă dimensiune mi-a destăinuit că de-abia după douăzeci de ani de stat în acea indiferență fecundă a început să viseze în franceză. Eu am visat timp de aproape două decenii după terminarea liceului numai examene și frici. Poate asta să fi însemnat și foamea de viață. Mi-aduc aminte că unei colege de clasă i-am scris pe-o poză să nu deosebească niciodată înfrângerile de victorii. Cine știe ce citisem și mai ales cum citisem. Nu știu nici acum dacă este vreo diferență între ele așa cum nu știu care-i distanța dintre laudă și dispreț. Școala te pregătește pentru premii, nu te învață să treci peste eșecuri, te șlefuiește pentru carieră, nu te prea învață să trăiești, să te miști pe trotuarele existenței, să nu te lovești de lume, să știi să stai pe bancă și să te uiți în gol, așa, spre soare și spre tufele de trandafiri. Trandafiri care sunt poetici, colorați, gâlgâie mireasmă prin ei dar sunt prevăzuți și cu țepi.
Cu toții alcătuim un singur personaj, plecat din blocurile sau din casele mai vechi din zonă, zonă în mare parte dărâmată astăzi, călătoriți apoi prin școli și prin viață, cu chiu, cu vai, cu hârtoape, prin târșuri, prin hățișuri, prin diverse cotloane ale universului ăstuia mic, un personaj care a probat veșmintele existenței pe mai multe continente, în mai multe lumi, în mai multe anotimpuri. Anotimpurile se numesc aici și acum sezoane, limba pe care o știm de la doamnele Fotache sau Niculiu sau Iordănescu, de la domnii Opriș sau Mitru sau Daisa se schimbă necontenit în funcție de valurile orei omenirii. Noi, chiar dacă poate nu ne face plăcere să rememorăm toate clipele adolescenței și tinereții, chiar dacă nu ne face plăcere să ne scufundăm în subteranele ce adăpostesc înfrângeri scrâșnite sau victorii efemere, chiar dacă ne mai facem câteodată că am uitat numele fiecăruia și că am stat în aceeași bancă sau poate chiar dacă ne îmbrățișăm prea agasant de entuziast, noi ăștia suntem aceiași, sculptați în aceeași vară și pe aceeași coloană de lumină. Mulți dintre noi au rămas doar cu fotografiile din album, absențele lor vor fi motivate cu timpul, însuși Timpul își va îngroșa vocea, arterele și capilarele și va rămâne din el doar nisipul pustiu al amintirii. Dar până atunci, fiecare prezență în curtea școlii va oferi hrană și bucurie memoriei.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg