Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Amintiri în chihlimbar

Amintiri în chihlimbar

 

Andreea Nanu
Cartea cuvintelor chivot
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2015

Mi se întâmplă foarte rar să găsesc titlul unui text înainte de a-l scrie in totalitate, aproape de fiecare dată el se ascunde pe undeva, într-o frază pe care nu o gândesc niciodată ca fiind reprezentativă. Titlul mi se revelează astfel la o simplă lectură a întregului. De data aceasta el mi-a fost dăruit de autoarea cărții, dar abia în ultimele pagini, ca o asigurare dar și o recompensă pentru atenția cu care am citit până la acel moment. „Cuvântul închide clipa, precum chihlimbarul insecta.” Acesta e citatul revelator și deodată am avut imaginea poveștilor ei în acest fel salvate. În urma mea, a cititorului care a trecut pe acolo, și care a perceput o lume cât se poate de vie, cu personaje autentice și foarte actuale (chiar așa e scrisă cartea, nu ai deloc senzația că te plimbi
printr-o lume trecută și doar rememorată), se închide totul, se conservă, într-o esență păstrătoare a senzațiilor de tot felul, pentru următorul cititor. Chihlimbarul conservă insecta intactă, cartea despre care vorbesc eu aici închide între coperțile ei secvențe de viață autentică, ce vor reveni la prospețimea originară de fiecare dată când cineva le va trece pragul.
Cartea cuvintelor chivot este al patrulea volum al tinerei scriitoare Andreea Nanu, după o colaborare fructuoasă cu Editura Eikon, editură care i-a publicat și cele trei romane din ciclul Ano Timpurilor, respectiv Ziua cea mai albă; Numele ei era Uitare și Insula melc. Criticul Alex Ștefănescu, în prefața la volumul apărut în toamna aceasta și lansat pentru prima dată la târgul de carte „Gaudeamus”, își sintetizează observațiile (după o trecere succintă, dar elocventă, prin universul dezvăluit de autoare, încercând și o variantă proprie de titlu, Tentativă de zbor, sugerat, iată, din nou, în context, de o întâmplare care emo­ționează), sub un nume mai mult decât relevant: Amintiri salvate. Cu siguranță, și în general, despre asta e vorba în Cartea cuvintelor chivot. Spun în general, pentru că, din punctul meu de vedere, în cartea aceasta nu sunt doar simple amintiri salvate.
Să argumentez puțin: Andreea Nanu e născută în 1981, după cum se prezintă ea însăși la sfârșitul cărții, sub o angelică fotografie a copilei în uniformă de șoim al patriei. Și, dacă tot veni vorba despre imagini, la sfârșitul volumului există un impresionant calup cu fotografii vechi de familie, care, după cum spunea criticul literar Christian Crăciun la lansarea de la „Gaudeamus”, ar trebui văzute și analizate înainte de a citi cartea, având darul de a te transpune în lumea descrisă în cuvinte, de a precrea atmosfera cărții. Dar să revin la argument. Acțiunea e plasată în perioada comunismului românesc, când, așa cum putem cu ușurință constata din informațiile biografice, scriitoarea era o copilă de câțiva ani. La un moment dat, în text se precizează că amintirea evocată este de la vârsta de cinci ani. Așa cred eu că se explică inadvertențele ivite în urma plasării evenimentelor într-un timp istoric. De pildă, apare serialul Sclava Isaura amestecat în aceeași poveste cu festivalul Cântarea României. Desigur, cei care au trăit în comunism știu că cele două „evenimente artistice” n-au putut coexista. E adevărat că autoarea nu respectă o anumită cronologie a faptelor, sunt intercalate amintiri din timpuri diferite, revenind deseori la unele dintre cele mai îndepărtate, dar acest fapt nu aduce o limpezire a acelor asocieri forțate despre care vorbeam mai sus. Consider însă că e firesc să existe confuzii în amintirile celei care și-a trăit copilăria de o parte și de alta a acestei bariere istorice care a fost Revoluția română. La vârsta aceea e destul de greu să discerni cu acuratețe între cele două perioade, să nu amesteci multitudinea de detalii. Și aici vine observația mea, cum că acest volum nu este doar al amintirilor salvate. Pornind de la amintirile proprii, adăugând apoi poveștile spuse de părinți și bunici, într-o perioadă de formare a viitoarei scriitoare, când realiza comoara ce o reprezintă acești oameni din familia ei, totul combinat și condimentat cu bogăția de imagini, s-a ajuns la nașterea volumului Cartea cuvintelor chivot. Un șantier al celor trei romane apărute deja, cred eu, deoarece multe scene de aici se găsesc în romane. Așadar, nu avem de-a face doar cu simple amintiri, evocări, e foarte multă și migăloasă construcție aici, e un fel de muncă de restaurator, acel personaj care, pe lângă temeinice cunoștințe în domeniul în care lucrează, are nevoie și de multă capacitate de a improviza „muzical”, pentru a da formă autentică obiectului salvat de la dispariție. Îmi notasem toate aceste observații într-un caiet, pe măsură ce avansam cu lectura. Și nu mică mi-a fost mirarea să constat, aproape de finalul cărții, că autoarea îmi dădea pe deplin dreptate: „Părintele Ioan îmi zâmbește galeș, să las șarlota în pace și să îmi amintesc că am o misiune importantă de îndeplinit: să înregistrez tot ce ne povestește bunica Sofia. Contează pe memoria mea, deși știe că de multe ori se întrepătrunde cu lichidul amniotic al imaginației care o și conservă.” Am transcris acest citat în caietul meu și după ghilimele am scris: exact ce intuiam!! De altfel, înainte de acest paragraf, există un subcapitol intitulat Fereastra și copacul (casa mea), un text în care scriitoarea își lasă liberă, și nestingherită de orice reguli, puterea de a fantaza, rezultând o poveste fabuloasă, un adevărat poem în proză.
Cartea e structurată în șase capitole, fiecare cu un ghem de povestiri, în care se recompun atât copilăria autoarei (pe care sinceră să fiu o invidiez, pentru că e un adevărat privilegiu să ai o pereche de bunici la țară și o alta la oraș, și să ai astfel o imagine de ansamblu a societății dintr-o anumită perioadă, și, deloc de neglijat, parte de experiențe atât de diverse), cât și povești de viață ale unor personaje din trecutul familiilor. Pentru că sunt mai multe familii supuse analizei, celor din care provin părinții autoarei li se adaugă familia soțului, cu ascendențe deosebit de interesante pentru ochiul de scriitor deja format. Diversitatea mediilor din care provin personajele face ca povestea, privită ca întreg, să devină completă.
Mi-a plăcut, într-un mod cu totul aparte, jurnalul bunicii „Maia de la Onești”. La momentul în care am citit cartea nu știam dacă acest jurnal e autentic, deși scriitura dovedea clar o anumită lipsă de experiență ce nu putea fi atribuită autoarei. Am notat și asta în caietul meu, împreună cu observația că, dacă acest text e autentic, el reprezintă o comoară și explică, într-o oarecare măsură, talentul Andreei Nanu. Am aflat ulterior că jurnal e cât se poate de autentic și că a fost preluat, fără nicio modificare, în carte!
De departe partea preferată a copilăriei o reprezintă universul rural, unde poveștile capătă aură de mister, miraculos niciodată explicat sau explicabil. Fascinanta lume a satului, cu obiceiurile și credințele ei, țese un cocon în care viitoarea scriitoare crește și învață dragostea pentru povești. Poate că nicio altă copilărie, în niciun alt cadru, nu se transformă mai mult în regretatul paradis pierdut de mai târziu. Povestea lui Oscar, rața cu noaptea în spate, m-a dus cu gândul la gâscanul Martin din povestea lui Nils Holgersson. „Vârfurile penelor lui negre, lucioase, străluceau în bătaia soarelui încins, ca sclipiri de uitare pe luciul nesfârşit al apei. Când trecea dintr-o parte într-alta, undele râului se desfăceau în urma lui în două dâre mai întunecate, ca două braţe darnice. Eu şi Lenuţica priveam atent. Trebuia să prindem cu orice preţ raţa cu noaptea în spate.” În general, multitudinea de detalii, lumea văzută prin ochii copilului ager și foarte atent, mi-au amintit de un film celebru în care un copil analiza cu multă seriozitate și, în același timp, umor, străduințele pline de ridicol ale adulților de a-i face pe plac. Remarc în acest context umorul care vine ca un contrapunct la lirismul evocărilor. Privite din prezent spre trecut, într-o ascensiune răsturnată, cum spune autoarea însăși, amintirile copilului se îmbogățesc cu spiritualitatea dobândită a adultului.
Elogiul pe care autoarea îl aduce vieții în Cartea cuvintelor chivot este subînțeles în obsesia ei pentru verde, simbolul vieții. Pornind de la universul verde al grădinilor (există un capitol întreg destinat lor, unde observația se întinde pe parcursul celor patru anotimpuri), și continuând cu detalii cum ar fi: rochia de mireasă a mamei vopsită verde pentru o nuntă la care era nașă, învățătoarea din prima zi de școală din clasa întâi, care purta și ea o rochie verde tricotată, apa verde de la
mătasea broaștei, balustrada verde a balconului bunicilor, o valiză din piele verde cu cataramă mare, acum ruginită, sau un album de fotografii cu paginile de carton verde-gri. E mult verde în cartea asta, astfel fotografiile îngălbenite de la sfârșit se colorează și totul, absolut totul, devine animat, o lume trezită brusc la viață de/din cuvintele-chivot. De altfel titlul cărții e o alegere cât se poate de inspirată, concentrează în el întreg mesajul.
Aducerea laolaltă a unor medii diferite, a unor categorii sociale diverse, face posibil ca fiecare cititor să-și găsească la un moment dat povestea care i se potrivește. Eu m-am regăsit chiar în mai multe, și mi-au provocat un adevărat déjà-vu coloanele de praf în soare din biserică și călcatul pe lumină, adică pe razele strecurate prin geam. Citind despre ritualul servirii ceaiului, povestea ceșcuțelor de porțelan din vitrină, păstrate din generații în generații, ca o moștenire de preț, și felul aristocrat în care trebuie ținută ceșcuța, cu un deget în aer, m-am umplut iar de invidie pentru copilăria petrecută în două lumi: la oraș și la țară.
Dar ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în cartea Andreei Nanu este ingeniozitatea de a alătura unele cuvinte, de a le lega unele de altele, de a inventa astfel cuvinte noi. Totul pentru a le da o și mai mare expresivitate, de a reflecta întocmai stări specifice, cutume ale vremii, oricum ele așa erau rostite și atunci e limpede că și scrierea lor trebuie să se adapteze. Săvinămamasămăia, acesta era gândul permanent al copilului lăsat în grija bunicilor cât timp părinții erau la serviciu, și toată ziua se învârte în jurul momentului în care mama va veni. E firesc deci să fie și scris după cum era gândit sau rostit. Răpireadinserai, carpeta devenită brandul epocii, nelipsită din aproape orice casă, cum altfel decât așa era numită în vorbirea curentă? Numele unor locuri în care bunicii aveau grădini eludau orice reguli gramaticale, cum ar fi de pildă pestevale. Cred că aceste expresii devenite cuvinte aduc un plus de prospețime și de autenticitate atmosferei refăcute a acelor vremi.
Andreea Nanu construiește cu ușurință lumi din elementele pe care le are la dispoziție. O parte sunt propriile amintiri, altă parte sunt poveștile auzite și, în mare măsură, intervine capacitatea de observație și trăire senzorială care duce la bogăția universului imaginar. Broderia, împletită cu grijă pentru adevăr, într-o diversitate de culori și tonuri care reflectă atât privirea curată, lipsită de interpretări, a copilului, cât și observația atentă, matură, a scriitorului, este păstrată de acum în caseta de metal prețios, chivotul din altarul închinat cu recunoștință strămoșilor. Ce altă dovadă mai mare de iubire de semeni există?

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg