Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Amintiri, note, reflecții

Amintiri, note, reflecții

Sînt un cititor vechi și fidel al domnului Profesor: i-am cumpărat cărțile de teorie literară, i-am tehnoredactat cu plăcere unele articole, i-am descifrat manuscrisele sprintene, contaminat întotdeauna de entuziasmul său nedisimulat în fața marilor creatori, idei și opere. Entuziasm care ne-a fost inoculat pe viu, în sălile de curs ale Filologiei clujene – mulți dintre studenții domnului Profesor devenind, la rîndul lor, cititori-sacerdoți ai lui Dostoievski, Tolstoi,
Thomas Mann, Céline, Faulkner, Blecher și ai atîtor altora. Niciodată nu am mai surprins erudiția mixată atît de bine cu oratoria, cu argumentul, ca în Lecțiile profesorului meu de teoria literaturii din a doua jumătate a anilor 1990. Prin urmare, mi-e dificil pînă la imposibil să glosez (obiectiv, neutru) despre noua carte, Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului – scriitori, cărți, confesiuni (Cluj, Editura Școala Ardeleană, 2017) semnată de Ion Vlad. „Să fii scriitor înseamnă să fii urmărit de demoni, să fii întotdeauna silit să acționezi, să fii mereu stimulat. E o muncă singuratecă, lipsită de satisfacții și pe deasupra niciodată atît de izbutită pe cît ai vrea. Trebuie să încerci mereu și totuși nu e îndeajuns. Niciodată nu e de ajuns. Ce răsplată are scriitorul, nu știu” ne comunică motto-ul lucrării, împrumutat din William Faulkner, autor la care profesorul se întoarce și în două (dintre cele douăzeci de ample, ingenios structurate) capitole ale volumului, cu o nostalgică reverență și cu orgoliul de a priza, de atîtea decenii, universul polifonic care a influențat generații de romancieri nord și sud-americani (de la García Márquez și Vargas Llosa la Cormac McCarthy).
Există un transfer de pathos faulknerian în paginile acestei noi cărți. De altfel, cititorii constanți au simțit eliberarea de rigorile teoriei și de constrîngerile discursului academic o dată cu ultimele patru volume semnate de profesor: o anume polifonie a vocilor și temelor, o țesătură savantă a adăugirilor și revenirilor, uneori în cadrul aceluiași text, irizații paideice transmise de la un capitol la altul dau – și volumului de față – forță și portanță romanescă. Studiile, cronicile, eseurile, amintirile, reflecțiile, polemicile, notele satirice (sarcastice?) se înscriu pe orbita unui veritabil Roman al Literaturii – de pe care schelele nu s-au desprins. Totodată infiltrațiile biografismului sînt permanent acoperite de un văl, necesar celui care consideră – din pudoare dar și din credința fermă în cristalizarea indepedent de voința noastră a adevărurilor și valorilor literare – că, așa cum susține G. Călinescu, „scriu memorii cei care se vor neapărat sub lumina lustrelor…” Totuși, am citit capitolul Lumini călătoare ca pe o secvență dintr-un bildungsroman cuceritor, al întîlnirilor necesare și decisive, al descoperirilor intelectuale și existențiale, fixate sub fasciculul potrivit. Sub Lumina de august, bunăoară.
Fie că analizează – atît de rar, nu pot opri exclamația – volumele unor poeți contemporani (Ileana Mălăncioiu, Horia Bădescu), fie că investighează șantierul seriei de opere Liviu Rebreanu (comentînd titluri și teme de-acum intrate în conștiința noastră, descoperind cabala din jurul epistolarului rebrenian, dialogînd cordialmente cu editorul și cercetătorul Niculae Gheran – Gheran devenind el însuși subiect al reflecțiilor, cu splendidele-i volume de memorialistică literară), fie că descoperă unul dintre puținii romancieri notabili ai anilor ’90 (Petre Barbu), fie că navighează nestingherit și pe deplin familiarizat pe arterele epicii unor Faulkner (studiat acum – și – din perspectiva sofisticatei, retractilei sale corespondențe), Llosa ori Henry Miller – profesorul păstrează și controlează permanent incandescența verbului, limpezimea demonstrației, pathosul pe care îl aminteam: „Studierea pînă la nivelul capilarelor, a raporturilor dintre semn și mesaj, precum și descifrarea/ explicarea funcției modelatoare a Operei din unghiul privilegiat al mentalității receptoare, la «muzeul imaginar» al literaturii universale, alcătuiesc, coroborate, vasele comunicante ce leagă o carte de alta într-un continuum al teoreticianului și criticului literar Ion Vlad”, afirmă, pe coperta a patra a cărții, esteticianul Mircea Muthu și fixează cadrul acestei practici de lectură în egală măsură generoasă și atent șlefuită.
Dreapta și necruțătoarea magistratură a timpului – scriitori, cărți, confesiuni este cea mai nouă – sînt convins, nu și ultima – carte semnată de profesorul Ion Vlad. Unul din acele tratate care, o dată citite, te vitaminizează și fortifică pe termen lung, transmițîndu-ți – prin radiația, cum ar fi spus Ernst Jünger, a acelui mot juste – plăcerea, nevoia irepresibilă de a citi și a scrie. Citesc paginile despre jurnalul și ambiția noului tip de realism rebrenian (cap. Un univers romanesc numit Liviu Rebreanu) – din nefericire, neconcretizat de autorul Pădurii spînzuraților – și într-o cheie proiectivă, de transfer al ștafetei către tinerii sau viitorii scriitori.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg