Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Amintiri solitare

Amintiri solitare

Într-o lume ce își pulverizează, constant, valorile, există tot mai puțini scriitori a căror viață tumultuoasă se contopește, armonios, cu propria lor creație, iar complexitatea trăirilor profunde se conjugă, firesc, cu diversitatea genurilor literare abordate.
Absolvent al Liceului de Muzică și al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția vioară (1968-1972), Radu Țuculescu a preferat să lucreze în calitate de redactor la Radio Cluj (1972-1985) și a devenit violonist, la Filarmonica de Stat din orașul de pe malurile Someșului (1985-1989), mai degrabă constrâns de împrejurări, după ce respectivul post de radio a fost desființat prin grija părintească a celebrului PCR (1985). După 1990, și-a reluat activitatea în mass-media, fiind redactor și realizator la TVR Cluj.
Toate acestea nu par să aibă nimic în comun cu palmaresul literar al prozatorului născut, la Târgu Mureș, în noaptea Noului An 1949. Și totuși, în vasta lui operă, sunt multe reverberații ale unei asemenea biografii. Radu Țuculescu a cochetat, mai întâi, cu poezia, publicându-și primele versuri în revista „Steaua” (1966). Oarecum surprinzător, a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Portocale și cascadori (1978), urmat de alte volume precum Grădina suspendată, Portrete în mișcare, Cuptorul cu microunde, Uscătoria de partid, Scorpionul galben. Nu sunt de neglijat piesele de teatru, cronicile dramatice, traducerile din literatura elvețiană de expresie germană și, mai ales, excelentele sale romane: Vânzătorul de aripi, 1982; Ora păianjenului, 1984; Degetele lui Marsias, 1985; Umbra penei de gâscă, 1991; Povestirile mameibătrâne, 2006 (o carte tradusă în limbile franceză, sârbă, cehă și maghiară); Stalin, cu sapa-nainte, 2009; Femeile insomniacului, 2012.
Învăluit de aura prozaicelor vremuri roșii și străjuit, ulterior, de postdecembrista modernizare și europenizare cu orice preț, romanul Mierla neagră (Editura Cartea Românească, București, 2015) are un pronunțat caracter autobiografic, creionând, prin intermediul celor trei părți (Internatul, Despina, La picioarele desculțe), adolescența, tinerețea și maturitatea protagonistului Radu Anghel care este, până la un anumit punct, un alter ego al scriitorului.
Incipitul romanului stă sub semnul olfactivului care declanșează fluxul rememorării subiective: „Nimic mai aromat și mai gustos decât un borcănel cu dulceață de frăguțe printre care se zăresc feliuțe de lămâie. Dulceață făcută de mama pentru odorul ei aflat într-un internat al Marelui Oraș, departe de casă”. Elev la Liceul de Muzică, unde studiază clarinetul, Anghel cunoaște toate privațiunile vieții de internist și implicit ale regimului totalitar: dormitorul cu 40 de paturi suprapuse și cu pereții plini de igrasie, toaletele turcești și chiuvetele din tablă, dușurile unde apa caldă curge doar vinerea (preț de trei ore), „marmelada cleioasă” servită la micul dejun, învățarea limbii ruse, lectura obligatorie a primei pagini din ziarul Scînteia (pagină care „este cea mai importantă”), interzicerea jazzului pentru că „e o muzică decadentă, capitalistă” etc. Într-un fel, Internatul este universul concentraționar în miniatură; e închisoarea micilor muzicieni (a „greierașilor” cum li se spune, peiorativ) care trebuie neapărat (re)educați. Stăpânul originalei închisori este tovarășul pedagog și, totodată, secretarul de partid Prada, un neom „cu ochii bulbucați, de broască […] și ceafa groasă și scurtă”; „un sadic care ar fi făcut carieră în lagărele de concentrare.” Prezent, pretutindeni, în sala de studiu, în spălătorul ori în dormitorul băieților, Prada știe totul, aude totul, ține să fie respectate, cu strictețe, „ordinele venite de sus,” dar și propriile sale ordine transformate în reguli menite să suprime atât libertatea, cât și personalitatea „greierașilor”. El beneficiază de serviciile obedientului Mirel, colegul și „turnătorul interniștilor,” un individ șters, născut „cu darul delațiunii în sînge” și botezat (de narator) Mirositorul de picioare, pentru că adulmeca picioarele nespălate, de sub pătură, și hotăra cine va fi trimis la duș: „Pînă în acest punct, totul poate părea o toană, o joacă bună de provocat zîmbete. Te duci și-ți speli picioarele, apoi te întorci și dormi liniștit. Dar… În primul rînd, la ora aceea, indiferent de zi, nu mai curgea apa caldă. Nu doar în internat, ci în tot orașul. În al doilea rând, trebuia să te vîri sub duș! În pielea goală, normal. Să te speli vîrtos, rapid, cu apă rece, timp de trei minute. După ceas!”.
Între zidurile întunecate și reci ale clădirii liceului-internat (o fostă mănăstire franciscană, descrisă cu minuțiozitatea lui Balzac!), numai prietenia se poate constitui într-un antidot al claustrării, o prietenie sinceră și matură ca între camarazii de arme (muzicale): Radu Anghel (clarinet), Ponco (flaut), Brînză (trombon), Fangli (percuție), Radu Orbul (pian). Singurul prieten al tuturor interniștilor este corbul Dodo („mascota internatului”) care „imită glasul altor păsări, dar și al vocii omenești.” Învățând câteva cuvinte rostite, întâmplător, de Anghel și împrumutând chiar vocea acestuia, spre amuzamentul băieților, Dodo îl întâmpină pe tovarășul pedagog cu invariabilul calificativ: „Prada este un ticălos”. Corbul Dodo e și un meloman, căci el imită până și unele pasaje muzicale din Mierla neagră, piesa lui Olivier Messiaen (compozitorul francez îndrăgostit de trilul păsărilor); o piesă pe care flautistul Ponco o cânta, uneori, pentru Radu Anghel. Dar Ponco moare de o pneumonie severă, în urma dușului rece, aplicat de Prada, la sugestia turnătorului de serviciu. Când mai erau doar câteva luni până la absolvirea liceului, Anghel găsește, în spălător, cadavrul lui Mirel. Fiind surprins de maleficul Prada, este acuzat, pe nedrept, de crimă și condamnat la doisprezece ani de închisoare. Eliberat după patru ani și jumătate, drept urmare a amnistiei din 1990, Radu Anghel încearcă să-și refacă viața. Eșuează în scurta lui căsnicie cu Despina și se întoarce în Marele Oraș unde își regăsește prietenii din adolescență. Aici, împreună cu Mario Bucătarul (fostul coleg de celulă) va deschide un lanț de bistrorante La Ponco precum și originalul restaurant La picioarele desculțe. Pe Dealul Cetățuii, alături de frumoasa Maria Candelato, Anghel mai crede în mirajul iubirii de mai și vede, cu ochii minții, viața care merge înainte, indiferentă la dramele individuale…
Copleșitor prin bogăția rafinată a evenimentelor relatate sau, altfel spus, prin fulguranta multitudine a secvențelor epice, romanul lui Radu Țuculescu e scris într-un ritm alert, captivează prin senzația de autenticitate, impresionează prin frusta dezvăluire a neliniștilor existențiale și dezarmează prin naturalețea rostirii unor adevăruri care ne dor precum o veche rană deschisă: „Ce a furat comunismul vinde acum democrația. Chiar și sentimente”. De altfel, incitanta narațiune traversează comunismul depersonalizant și capitalismul sălbatic, ironizând fie demagogia politică, fie parvenitismul dintr-o societate propice negustoriei, în care „totul se vinde, totul e marfă” (Bacovia).
Fiecare oraș are, însă, „nebunii lui frumoși,” probabil, „inofensivi” și chiar inutili (în opinia multora), dar înzestrați cu o conștiință mereu trează și o luciditate infailibilă. Unul dintre aceștia este Lulu, surâzătorul ochi de veghe, personajul-martor al lumii de ieri și al lumii de azi (o lume pe care ipocrizia și răutatea au întors-o pe dos): „Lulu are nasul mereu înfundat, ca și cum la naștere s-a procopsit cu o răceală definitivă. Ori cu o pereche de polipi consistenți. E un om al străzilor, dar și al localurilor. Acceptat de către oficialități așa cum este. Un soi de clovn al cetății. Nebunul inofensiv care… nu-i chiar atât de nebun pe cât pare. Nici prost. Ochii săi de viezure sînt constant năpădiți de lumini jucăușe. Ironice. Nimeni nu l-a văzut vreodată beat. Nici violent. În schimb, vorbește mult și sonor, parcă ar avea un microfon montat lîngă buze. Pe stradă, în localuri, în mijloacele de transport”.
Dincolo de iscusitele portrete morale, de sfaturile pentru îndrăgostiți („Să te îndrăgostești abia după ce ai cunoscut femeia”) ori de senzualele descrieri fierbinți ce l-ar face invidios chiar și pe Emil Brumaru (v. prima scenă din capitolul Despina), pot fi remarcate frecvența și finețea comparațiilor plasticizante: „Îmi strîngea mîinile ca un copil lanțurile leagănului din pat”. Sau: „Ușa se închise încet ca o pleoapă uriașă atinsă de somn”.
Fascinant prin linia lui melodică în care bluesul și jazzul glisează, abia perceptibil, Mierla neagră e un roman complex, fiindcă reunește, ingenios, mai multe tipuri de roman: bildungsroman, roman al adolescenței, roman de dragoste, roman fantastic, roman social etc. Modernitatea construcției narative constă în măiastra valorificare a contrapunctului, în perspectiva cinematografică și, nu în ultimul rînd, în viziunea proustiană: „Amintirile din cei patru ani de internat, petrecuți între pereții groși din piatră jilavă ai fostei mănăstiri franciscane, nu se derulează într-o ordine cronologică. Ele nu se înșiră ordonat, precum mărgelele de sticlă pe-o ață. Unele strălucesc, explodează ca un foc de artificii. Altele sînt mai palide, mai firave, atinse de ambiguitate. Împreună reușesc să alcătuiască un mozaic edificator. Aminitirile pot fi provocate ori se nasc independent de voința ta […] Amintirile mușcă, uneori, din partea cea mai intimă a ființei tale, ca un animal hulpav. Te rod, precum câinele osul”.
Inspirat de amintiri solitare și compunând, febril, o simfonie a tuturor simțurilor pe care le transpune, apoi, în cuvinte și imagini, Radu Țuculescu se dovedește a fi deopotrivă un romancier veritabil și un stilist desăvârșit.

 

 

(Grupaj coordonat de
Ioan-Pavel Azap)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg